Carmen Sorescu

mi-am zis/ poemul din seara asta/ trebuie să fie cinic/ să-i enerveze pe toți iar eu să trec strada/ cu mâinile în buzunare/ fără să mă asigur pe foia albă nu e nicio trecere de pietoni desenez

hai să dansăm printre morți așa plini de praf de ură de frică să uităm că trăim fără nume și granițe cu sârmă ghimpată doar între mâini rachetele să pară arcuș de vioară soldații să

ai nevoie să mergi la biserică știu se vor găsi mulți să spună biserica e-n fiecare din noi dar nu e adevărat tu ai nevoie de acest lăcaș nu pentru că e multă liniște liniște este și în camera

Motto: ”Aeroportul din Londra” Noaptea trecută la aeroportul din Londra/ Am văzut o ladă de lemn/ Pe care scria: Literatura nedorită/ Se pune aici/ Așa că am scris un poem/ Și l-am aruncat

de fiecare dată devin mai puțină-n preajma ta am să citesc o incantație din cartea blestemelor să te părăsească toți îngerii să nu te mai poți întoarce la mine așa cum niciun fluture nu se mai

îmi amintesc prima oară te-am văzut în pădurea de cedri erai singur și deshămat de orice urmă de om am vrut să te dezbrac de toată sălbăticia să-mi acopăr fața te-am dus la râu să-ți oglindesc

(decorul de la intrare: fără draperii, fără covoare, pereții goi, apă pe jos, se aud picioare plescănind, respirații sacadate, frica bântuie toate strofele, din clipă în clipă parcă vine cineva,

-prima zi- locuim între patru pereți în fiecare zi desenăm ferestre spargem geamurile coborâm de partea cealaltă a lumii căutăm o coadă de cometă pe stradă ne ținem de mână alergăm, sunt

mi-am așezat inima pe autostradă pentru tine între noi doi nu mai este loc nici de viață nici de moarte suntem doar o singură culoare ne-am văruit poemele cu ea până au devenit mate, casante

ultima oară când ți-am atins spatele era într-o dimineață de decembrie atunci am simțit în palme un drum nemaivăzut mi se încolăcea pe trup ca un șarpe veninos mă sufoca muream de fiecare

trupul meu e o grotă ascunsă în mine zac manuscrise indescifrabile pielea mea e un obiect sacru pe ea se întind la nesfârșit imnuri îmi port de la naștere mormântul ca pe o raniță uneori

dacă fiica mea m-ar întreba ce este fericirea/ nu aș ști să-i răspund/ dacă fiica mea ar insista să mă întrebe ce este fericirea/ i-aș spune: fata mea, eu îmbătrânesc încercând să-mi lungesc viața

mă afund în tine simt picioarele reci, cuprinse de o apă stranie mai întâi îmi amorțesc tălpile ca într-un vis când ai senzația că te miști dar de fapt stai pe loc apoi apa urcă până la

? mă întreb dacă există o zi când ar trebui să mă opresc din mers tocurile cui să mi se infigă în asfaltul topit de căldură să mă împiedic, tu să îți întorci privirea mirat cu mâinile strivite în

? mă întreb dacă există o zi când ar trebui să mă opresc din mers tocurile cui să mi se infigă în asfaltul topit de căldură să mă împiedic, tu să îți întorci privirea mirat, deodată cu

astăzi există santinele la fiecare colț de stradă, nu le percepem cu ochiul liber avem nevoie de un fel de poetică a pătrunderii-n zidul celuilalt un fel de al 3-lea ochi clocotitor în subteranele

plouă până aici banal, toată lumea are ceva de spus despre ploaie de la pietonul care calcă neatent în băltoacă până la savantul cu premiul Nobel în literatură e suprasaturată poezia de stropi

fiecare poet este profet la masa de scris în el circulă tot felul de personaje cu mâinile goale cu legende proprii iată-mă și pe mine captivă în povestea ta ce vei scrie în seara asta? când îmi

aș vrea să mă trezesc din tine ca dintr-un oraș străin să nu cunosc nimic aceeași senzație pe care o am de fiecare dată când dorm într-un hotel primul gest dimineața este să mă duc la

intru în metamorfoză adânc în noiembrie până îți iau inima de tot m-aș putea transforma într-o șopârlă care năpârlește cu pielea lasătă în urmă ca o coadă de cometă numai că eu iau pielea ta

în mine doarme o ființă mitică care nu a ieșit încă în văzul oamenilor dacă ar fi ieșit s-ar fi scris multe povești se plimbă prin praf și prin frunze cu picioarele julite de poezii parcă

cândva te respiram ca pe o moleculă de oxigen plămâni-sânge-creier (deschide geamul ia o gură de aer rece) altădată când rămâneai peste noapte erai un lichid ingerat