Extemporal - Despre moarte, iubire și neputință

Când am auzit titlul foile mi-au căzut. M-am aplecat dupe ele și am revenit cu răul pe care îl dă orice aplecare în mine ori de câte ori sunt pusă într-o situație stranie. Ar trebui să fiu sinceră sau să inventez așa cum fac de obicei când scriu?! Am să încerc o disecare, am să iau un cuțit cu lama cea mai tăioasă și am să scriu despre mine. Și fiindcă tot a venit vorba, când intru în bucătărie primul gest este să pun mașina de ascuțit cuțite în priză, am o fixație, atunci când gătesc să tai subțire și cu precizie. Cred că așa se întâmplă și cu sentimentele. E un gest reflex să iubesc cu precizie și disciplinat, de aceea am nevoie mereu de acest sentiment special, tăios, să nu lase loc vreunei perturbări. Moartea mea are obiceiul să fie tristă, am dialogat de câteva ori, dar este curios că nu are nimic spectaculos de spus, așa cum mă așteptam, este fadă, nu are gust, apatică, nici măcar perfidă, e destul de cuminte, stă la locul ei, nu mă deranjează, o port din prima zi, nu e o stea galbenă vizibilă doar mie, este la vedere, o pot vedea toți cei care vin în vizită acasă. Are fotoliul ei, îi place să privească pe fereastră cel mai mult, nu iese din încăpere niciodată, este fidelă și mă așteaptă mereu. De câte ori mă întorc, mă privește, așa cum nimeni nu mă poate privi, rece, adânc, până la naștere, tot timpul găsește ceva de făcut, are mereu ceva nou care mă atrage, apoi indiferentă își întoarce capul spre fereastră. Cam asta face toată ziua. Are o fericire intrinsecă, pe care deocamdată nu o înțeleg. Organismul meu nu este adaptat la citadin, am câteva reflexe primitive, dacă mi se întâmplă ceva foarte rău, cu cinci, zece minute înainte fac febră, cu toate manifestările clinice respective. Așa mi s-a întâmplat când mergeam spre aeroport, am vrut să mă întorc din drum și să amân călătoria. Un sentiment de neputință brusc apărut în stern, după el panica și reacțiile haotice pe care nu le pot controla. După puțin timp, mașina în care mă aflam a făcut accident, mi-am adunat valizele și am plecat grăbită să prind avionul. Se întâmplase. Iubitul meu mă aștepta, are 46 de ani, am aceeași neputință de a nu fi petrecut cu el această mare diferență de timp dintre noi. Deși, acum nu percep foarte bine, sunt obstacole peste care trec ușor, insesizabil, dar neputința lasă urme, nu, nu sunt riduri, sunt niște tăieturi asemenea celor de care vorbeam mai sus, fine, precise, sub piele, nu se văd cu ochiul liber, doar eu știu de ele. La fel s-a întâmplat cu bunica, cu două săptămâni înainte să moară, am filmat-o fără să știe, nu știam ce să îi explic, doar că are 82 de ani și e bătrână, în rest nu suferea de nimic. Am vorbit cu ea până când caseta s-a terminat. Apoi am plecat, telefonul l-am avut închis câteva zile, așa fac când mă supăr, plec și-mi inchid telefonul, nu am nevoie de nimeni. Când l-am redeschis, aveam un mesaj “vino urgent, o îngropăm pe bunica”. Neputința se naște în stern, urmează o explozie de sentimente pe care nu le găsesc în niciun dicționar, apoi am cumpărat repede un bilet spre o destinație tangibilă. Aici mă așteapta mama, în fotoliu, întoarsă spre fereastră, m-a privit așa cum nimeni nu mă poate privi, rece, adânc, până la naștere. Îmi părea cunoscută.