Carmen Sorescu

astăzi am fost la un pas să fim împreună am trecut pe lângă tine ți-am auzit respirația te-am atins ușor fără să vreau liftul nu mergea așa că am luat-o pe scări aș fi vrut să te sărut acolo pe

merg desculță pe spatele tău rece ca o mare pârtie de schi în urmă las un schelet, o dâră de petrol picioarele se scufundă cât îmi beau cafeaua e liniște, totul e la locul potrivit nu prea sunt

nu este doar un personaj cu mâinile tăiate, este iubitul meu în el au loc alunecări de teren, polii se schimbă peste mine cad pietre, trăiri convexe, am nevoie de un tub cu oxigen inima mea este un

în fața cinematografului patria mi-am rupt un toc de la sandalele roșii brusc s-a făcut liniște mașinile s-au oprit reclamele nu mai pâlpâiau casele de schimb valutar dădeau dolarul pe

port haine de marinar marea înfige colții în umărul meu la micul dejun și mai ales seara când întunericul e atât de fricos își iese din vene nu se mai văd avioane trecând pe sub

de la o vreme pielea mea este un țarc de vite mă rotesc în ea bezmetică până când vii să-mi deschizi ușa scormonesc după trenul acela de noapte cu somnul uzat în care ne-am cunoscut însemnat cu

când scriu nu am tălpi sunt fără coapse, fără sâni limbajul falsifică poemul devine un instrument ratat mă folosesc de el ca de un cărucior cu rotile cum ai putea să mă iubești știind că

caut un loc rece un loc rece unde să-mi furișez organele care-mi ies alandala din pântecul orbitor dau peste oameni pe stradă șușotesc ceva un fel de intrare în punta arenas unii mă înjură,

răstoarnă/ dezlănțuie foetusul neconceput podurile dintre degete se rup/ cărțile se cutremură/ ies din epidermă sângele pleacă din vene pe ușa din dos descărcări electrice în cuvinte minți

țââââââââr, țââââââââr -Cine este? -Sunt eu, Poetul! -Mama mia, este el, Poetul! mă întorc repede, opresc muzica, închid fereastra să nu rămân fără el documentul în care scrisesem câteva

Motto: „It’s not only about... fight...science....or aliens....it’s more” “Look to your heart, you will find the flame” - Star Trek Voyager, The Flame Please wait a few seconds, because the poem

sunt femeia - poet am piele de leu în loc de mătăsuri port alge la gât și mi-e teamă de vulturi o bucată de sare pulsează-n baraca de-alături pe masa mizeră plutește o Veneție clandestină când am

următorul, vă rog! am intrat repede, ușa s-a trântit m-am așezat ținând poșeta strâns cu ambele mâini ținută tipică pentru asemenea momente priveam fix în ochii medicului știam asta de la testele de

călătorim de câțiva ani cu același tren mizerabil ne întrepătrundem coastele într-un joc invizibil avem frunțile lipite un nou concept un singur organism scriu ceva indescifrabil pe geamul

o lebădă neagră, un poem anost, o cameră goală un artist pe scena cu draperie roșie masa de aluminiu sub un reflector puternic sala e plină, liniștea este teatrală, are umbrelă verde îmi cade pe

te car în spate ca pe-o raniță grea plină cu pietre, nici nu știi ce-mi trece prin minte ce asemănări, ce imagini am pe retină făcând zilnic drumul până la tine de sute de ori și să nu te

la tine se vede prin tricou cum respiri, știai? cu unghia îți scrijelesc pieptul de sus până jos atunci ieși afară îmi fac loc în tine și mă așez comod te trimit să cumperi pâine atunci iau

peste noapte inelul mi s-a încâlcit până a cuprins osul ca o tumoare doar o cârtiță ar putea săpa un tunel prin carne după doi ani, locul e curat, nu am nicio urmă mi se face frică, nu știu cum