Carmen Sorescu

poemul de azi este deja țăndări mă uit cum cade de la balcon în multe bucăți de gheață eu rămân singură cu sandalele în mâini te sun și-ți spun: „la București plouă, eu merg desculță pe

în tine dorm, în tine spăl rufele de regulă nu fac patul, îmi place că te găsesc răvășit cu pielea pe dos, în aval, în amonte azi am cumpărat o sticlă de vin château de vaujelas câteva

de când ți-am atins pielea buzele mi-au crăpat ca un pahar de șampanie moartea dă pe-afară și înțeleg în sfârșit ce-mi spui doamne mă uit la tine cum dormi și nu-mi vine să cred ce fortăreață ai

e ca atunci când mă trezesc dintr-un vis urât nu știu unde mă aflu și palpez pe întuneric patul să mă asigur că totuși dormeam pereții se desfac și cad pe trotuare cu un zgomot infernal pe

am nevoie de un alpenstock din titaniu să pătrund în miezul tău zeii ies la drumul mare să jefuiască pentru o cană cu apă am mult de mers, restricții la tot pasul, multe indicatoare respectați sensul

astăzi am fost la un pas să fim împreună am trecut pe lângă tine ți-am auzit respirația te-am atins ușor fără să vreau liftul nu mergea așa că am luat-o pe scări aș fi vrut să te sărut acolo pe

merg desculță pe spatele tău rece ca o mare pârtie de schi în urmă las un schelet, o dâră de petrol picioarele se scufundă cât îmi beau cafeaua e liniște, totul e la locul potrivit nu prea sunt

nu este doar un personaj cu mâinile tăiate, este iubitul meu în el au loc alunecări de teren, polii se schimbă peste mine cad pietre, trăiri convexe, am nevoie de un tub cu oxigen inima mea este un

în fața cinematografului patria mi-am rupt un toc de la sandalele roșii brusc s-a făcut liniște mașinile s-au oprit reclamele nu mai pâlpâiau casele de schimb valutar dădeau dolarul pe

port haine de marinar marea înfige colții în umărul meu la micul dejun și mai ales seara când întunericul e atât de fricos își iese din vene nu se mai văd avioane trecând pe sub

de la o vreme pielea mea este un țarc de vite mă rotesc în ea bezmetică până când vii să-mi deschizi ușa scormonesc după trenul acela de noapte cu somnul uzat în care ne-am cunoscut însemnat cu

când scriu nu am tălpi sunt fără coapse, fără sâni limbajul falsifică poemul devine un instrument ratat mă folosesc de el ca de un cărucior cu rotile cum ai putea să mă iubești știind că

caut un loc rece un loc rece unde să-mi furișez organele care-mi ies alandala din pântecul orbitor dau peste oameni pe stradă șușotesc ceva un fel de intrare în punta arenas unii mă înjură,

răstoarnă/ dezlănțuie foetusul neconceput podurile dintre degete se rup/ cărțile se cutremură/ ies din epidermă sângele pleacă din vene pe ușa din dos descărcări electrice în cuvinte minți

țââââââââr, țââââââââr -Cine este? -Sunt eu, Poetul! -Mama mia, este el, Poetul! mă întorc repede, opresc muzica, închid fereastra să nu rămân fără el documentul în care scrisesem câteva

Motto: „It’s not only about... fight...science....or aliens....it’s more” “Look to your heart, you will find the flame” - Star Trek Voyager, The Flame Please wait a few seconds, because the poem

sunt femeia - poet am piele de leu în loc de mătăsuri port alge la gât și mi-e teamă de vulturi o bucată de sare pulsează-n baraca de-alături pe masa mizeră plutește o Veneție clandestină când am

următorul, vă rog! am intrat repede, ușa s-a trântit m-am așezat ținând poșeta strâns cu ambele mâini ținută tipică pentru asemenea momente priveam fix în ochii medicului știam asta de la testele de

călătorim de câțiva ani cu același tren mizerabil ne întrepătrundem coastele într-un joc invizibil avem frunțile lipite un nou concept un singur organism scriu ceva indescifrabil pe geamul

o lebădă neagră, un poem anost, o cameră goală un artist pe scena cu draperie roșie masa de aluminiu sub un reflector puternic sala e plină, liniștea este teatrală, are umbrelă verde îmi cade pe

te car în spate ca pe-o raniță grea plină cu pietre, nici nu știi ce-mi trece prin minte ce asemănări, ce imagini am pe retină făcând zilnic drumul până la tine de sute de ori și să nu te