Camelia Petre

Iubirea gest surprins într-un altar c-un năvod mărginaș înfășurat pe jumătate lavă umbrește absentă se scurge finită-n rugă o, zei! din pâslă și vin pâine să faceți (amarnic prin glas

Dacă aș fi ploaie de vară mi-aș transforma cădere-abruptă din vis, în moarte seculară din versul închistat, în șoaptă ori într-o frunză ce se-ndoaie în ram; în ignoranță, vântul își poartă păgâni

două ramuri plâng pământul; în coama de murg doar vântul insipid însângerează altă soartă altă zare; alte frunze trecătoare se aprind reticulare năucite-nfățișează fructele ce storc

tăcere ochii au năvălit ochii altor simțuri topire sunet pătruns de portative atingeri ale unor priviri mai presus de tenebre mai prejos de stele între cer si pamant omul dincolo de înțelegerea

orașul freamătă lumini și umbre nisip mișcător o mască se vinde cu suflet și vise semenilor pe cer se aprind lumânări albastre îngeri de foc o frunză tace semn călător!

Ochiul brumă se închide în palme și uneori se cuibărește câte o geană pe linia vieții la o răscruce de timpuri, ori într-un mugur crucificat, nu de fragedă tinerețe ci de căpăstru, constrâns la

Ascunzând începuturile, am învățat despre fiecare anotimp în parte. Nu pricepeam de ce uneori mi se închid ochii atât de adânc; la fiecare revenire mutam frunzele, un ram sau două mai la

variantă a compilației formată din poeziile “În grădina sufletelor alge” si “Anotimp”, recitată la cenaclul de la Iasi, 14.05.2004 Ne vom întâlni, îmi spuneai, într-un martie simplu, alb, cu

frunza răsfață în bătaia vântului floare de iris dansul petalei pulsează eoni înflorind cuvânt cristalin pădurea freamătă al țărânii eter clopotul vieții în absență roua inimii dezvelește

ne vom întâlni în grădina sufletelor alge acolo, se află ascuns sufletul pereche în sufletul măr apoi, mă vei atinge în duhul roditor din întorsura patimii cu vârful degetelor așezând mai presus de

Există ceva special în liniștea de la miezul nopții, mareea sufletului; în brațele mele, o a doua lună îmi arată doar o parte a iubirii, cealaltă oglindește o figură inconsistentă, un

Eu nu dorm, doar mă visez pe dinăuntru, cu ochii mari, uimiți, din care saltă, uneori, câte o perlă mare, cuminte spre gâtul meu alb și subțire; la brâu, șirag de lacrimi; îmi erodează pielea până

Cerul cade cenușiu ploaia îmi zâmbește rece pliul hainei purpuriu flutura ușor si-mi trece cu-n fior ce mi se ninse -n trup cu brațele întinse... și închid fereastra timpului.

În țara nimănui, troieniții au palmele reci, trecătorul împiedicat în rugăciuni se odihnește doar la răscruce, florile iși desfac petale spre răsărit, țărâna își îngroapă frunzele-n apus, apele sunt

Se spune că eterul adulmecă după un voal roz fin, de mătase, plecat, insă, în vacanță; și geamurile acestea, da, sunt pictate de îngerii nopții, un desen medieval, aș putea spune, despre două aripi

Priveste! Dansează balerina pe lac. O, cum i se unduie mâinile pe lângă trup! La poarta sinelui ceresc ea bate elegiac, iar noi, printre flori și pomi cu ramuri înfructate, goi, rătăciți și uimiți,