Porția mea de fericire zilnică

A fost o dată un copac.
Cei de-o seamă își etalau crengile înflorite către soare, către lună, în pământ, cum le era felul. Pe el îl desenase cineva fără frunze și astfel nu ajunsese să fie la înălțimea frumuseții și măiestriei fraților și surorilor lui.
Într-o zi un trecător, s-a mirat atât de tare de goliciunea sa, încât i-a tăiat crengile, ca nu cumva păsările să se lase păcălite în căutarea lor pentru un cuib al odihnei.
Copacul învățase totuși, să trăiască într-un ego-echilibru, în jurul său, prin el și pentru el, suficient sieși. Lacrimile sale deveniseră însă, cu timpul mai amare. Atunci când plângea, cerul trimitea ploaie și furtună pe pământ.
Urmărindu-l zi de zi, soarelui i se făcu milă de neputința sa și îi trimisese propria sa sămânță de trandafir verde și sălbatic, ca să-i țină de urât.
Cu timpul au învățat să se prețuiască și chiar s-au împrietenit. Trandafirul îi spunea în fiecare seară povești adunate, prin intermediul pământului, de la oamenii ce trăiau în orașul copacilor înfloriți.
La un moment dat fiind impresionat de felul deschis și haios al noului său prieten, copacul lăți a zâmbet și rămase așa ore întregi, că astfel se întâmplă să-i iasă prima frunzuliță din viața sa. La apariția acesteia, au început amândoi să chiuie, atât de tare, încât strigătele lor de bucurie au atras păsările cerului, curioase să vadă minunea.
Însă, ca orice lucru de pe acest pământ, le veniră vremea zburătoarelor să se așeze undeva pentru odihnă, căci prea mult chefuiră. Copacul se întristă din nou, căci tânăra și proaspăta și unica sa frunză, nu putea susține nici măcar o aripă.
Păsările, văzând acest lucru, și fiind toate cu inima mare, au hotărât, ca măcar pentru o noapte, o singură noapte, să doarmă pe pământul din jurul copacului, în semn de respect și apreciere pe care i-o purtau, dar mai ales ca să-i dea acestuia încredere.
Întunericul se lăsase, dormeau cu toții, chiar și trandafirul, numai copacul fără crengi nu putea. Luna îl privea, iar el suspina și amărăciune și bucurie. Îi povesti lunii, pe scurt, cele întâmplate peste zi. Aceasta, de acolo de sus, începuse să-i îngâne un cântec de leagăn. Îl dezmierta pe bietul copac și îl săruta cu razele sale albastre până când copacul adormi.
Dimineața fu trezit brusc de forfota din jurul său. Nu înțelegea și chiar îi păru rău că nu reușise să mai fure câteva ore de somn. Cu toții se uitau înspre el. Se gândea că dormise iarăși prea mult, cum îi era obiceiul și că poate începuse să fie arătat cu degetul. Acum, ce putea să mai facă? Să se scuze politicos? Să se prefacă că nu se întâmplase nimic? Să se îngrijească de noua sa frunzuliță? Sau să încerce să mai doarmă în continuare? Își întindea trunchiul adormit, pe când se gândea la toate acestea, cu atât de multă poftă de viață și sete de roua dimineții că începuse să-i crape coaja de pe el și să-i apară niște pete verzulii din loc în loc. Copacul născuse frunze din gândurile, visele, tristețile, zâmbetele și suspinele păsărilor și ale prietenului său, trandafirul.
Trecu cam un an de zile. Între timp trandafirul își schimbase culoarea și forma. Era de un galben pal, frumos, cu multe petale luminoase și parcă și poveștile îi erau mai plăcute ca înainte.
Uneori din foșnetul frunzelor copacului, altădată fără crengi, se mai aude câte o povestioară. De la el am aflat și aceasta istorisire, care îmi șoptește că cică ar fi adevarată, și de acolo, de pe tărâmul său, vă mulțumește în fiecare zi și, în semn de respect și iubire, vă trimite, prin intermediul meu, numai gânduri calde, să rămâneți înfloriți, înaripați, sănătoși și plini de inspirație, așa cum va este felul, așa cum v-a găsit!