Bogdan Olteanu

În spirit fost-am lui fârtați Când pe-astă lume ne-a pornit Preabunul, ce-a voit ca frați Să ne-nțelegem, negreșit. Dar noi n-am înfruntat urgia Ce a stârnit-o-n oarba-i ură, Nici n-am ales

Mă scald în privirea de-argint a statuii De marmură albă și aur topit. Mă pierd în curata minune a firii Ce-n tristă visare s-a prăbușit. Alunec din mine și straniu mă-ndrept Spre ultimul sfert

Motto: În viaț-am fost nespus de crunt, Călcând hotarele dreptății. În umbre,-acuma, nu mai sunt Decât o umbr-a răutății. Om și demon stau față în față Se-nfruntă în sfârșit. Omul disperat

Am început să trec dincolo... Ideile se-nvălmășesc în mintea-mi precum bucăți de gheață Zdrobite, strivite, topite, lovite; Iar trupul se agață încă de viață. O depresie ca asta n-am mai

Steaua ce stă pe cer Ca semn al căderii sale E-o facl-aprinsă în Infern De chinuri, rău și jale. Căci el pornit-a din abis Vrând lumii rău să-i facă. Și-acuma arde-n foc nestins Ce-l mistuie

Ploua și zăgazuri în cer se rupeau Și viscolul acoperea potopul. Simțiri întunecate se izbeau, Iar ochii în cap de nervi mă dureau Și lacrimi arzânde pe față-mi curgeau. În rai izbucnise

Toamn-amară, din zori și până-n seară, Pierdută este lumea ce-așteaptă să apară Mântuitorul ei și din genuni s-o scoată; S-alunge bezna ce stă pe ea să cadă. Să-i scrie Domnul altă soartă, Mai

Trecuse o clipire Și, cineva de ar fi fost, N-ar fi putut rosti Nimic cu rost... Ci nimeni nu era Să vadă ce trecuse Se clătina genunea De vorbele nespuse. Și-apoi înc-o clipire... Și,

Pământul se-nălță, albit de stele, La orizontul nemuririi ce-i lipsea. Se aburcă, din tainițele-i grele, Umbrind, cu-ntreaga sa făptură, noua stea. Din răsărit către apus, turbate Treceau pe

Of, hai... Hai înapoi, simțire... Hai înapoi și lasă-mă să te adulmec cum numai eu știu... Ce rău poate să-ți facă dacă te mai lași curtată o dată? Hai, simțire, știu că ești cochetă; Știu că

Sloi de gheață, de zarvă măruntă, și ochi albi de ceață cu înserare lăsată prin lacrimi ce cată o taină s-ascundă - o taină de patimi. Din lună căzută, lumina îndeamnă la vis, la vis

Te-am iubit, te iubesc și te-oi iubi și-n continuare... Atâta doar, iubito: acum iubirea doare. Singură speranța mă mai ține-n viață, Rătăcit acum prin noroi și ceață. Vinele m-apasă cu

Motto: \"Încerci să trăiești, încerci să iubești Și firea încearcă, la rându-i, Piedici să-ți pună; ci gându-i Prea aprig să-l mai oprești!\" Nimeni n-are scris destinul Pe un petec de

O lacrimă căzută din adânc În ’naltul cerului de-azur. În lumea-ntoarsă ce o plâng Doar nepăsarea nu o-ndur. Mă zguduie dureri pricinuite De vorbe ce oricum n-au rost. În lumea dragostei

Prea multă dragoste am pus... Prea sfânt-a fost credința mea... În tainițe acum de sus Spre-a mea năpastă voi cădea. Și gura o deschid în van, Căci ea nu poate a mai spune Ceea ce-n suflet

Aștept ca viața să se scurgă-ncet din mine. Scânteia nu rezistă-n ploaie sau în vânt. Mă-ntorc pe veci cu gândul de la bine, Deși mereu pe tine te voi purta în gând! Aștept clipa ferice când

Te-am văzut plângând: Poate din cauza mea sau poate pentru mine. Nu vreau să cred ceea ce știu deja. Mă doare că ești departe, Dar de-ai fi fost aproape, m-ar fi durut mai puțin? Te-aș fi rugat

Mi-e teamă să nu pierd o șoaptă Ce-ți zboară cald de pe buze În necunoscut. Mi-e teamă să nu scap vreun gest Făcut de mâna ta, nervos sau discret, Pentru nimeni. Mi-e teamă să nu pierd vreo

Văd o lacrimă pe obrazul de înger, Dar nu al îngerului mort din statui ori icoane, Ci al celui viu care zâmbește așa, ca tine... O văd cu sufletul, căci ochii Mi-au fost de mult orbiți de

Pe stâncile care privesc cu nepăsare în abis, Departe de o lume fățarnică și rece, Un om stătea și se gândea că-n vis Izvoarele iubirii nu pot, n-au cum să sece. „Iubirea poate fi un paradis”,