Poezie
Demonul din om
2 min lectură·
Mediu
Mă scald în privirea de-argint a statuii
De marmură albă și aur topit.
Mă pierd în curata minune a firii
Ce-n tristă visare s-a prăbușit.
Alunec din mine și straniu mă-ndrept
Spre ultimul sfert de lumină.
Mă lupt cu trăirea ce-n suflet o am
Și simt că doar eu sunt de vină.
Surâsu-nghețat pe buzele reci
Se șterge acum, din păcate.
Te-aștept să revii, dar tu nu mai treci
Prin astă lume aparte.
Mă-nalț ori cobor? Ce mai contează
De vreme ce doare în mine
Până și umbra stării de bine
Avute cândva, într-o amiază.
Ce-mi pasă mie de trecut?
Oricum nu pot schimba nimic.
Aș da oricât, măcar un pic
Să simt din visul neînceput!
Dar ce tot spun? Puțin mai mult,
Chiar tot aș vrea să-l pot simți!
O dragoste de aș trăi
Nu m-aș mai socoti pierdut!
Te-abați din drumul tău descris
Într-o străveche carte.
Nu vei putea nici chiar în vis
De dragoste s-ai parte.
Te temi, pesemne, de ce-a fost
Cândva în astă lume;
De-o patimă ce, fără rost,
A întinat un nume.
Și tot nu scapi, orice ai face,
De ancestrala spaimă.
Mă-ntreb: de ce nu îți mai place
Să te gândești la faimă?
Te-ncearcă o părere de rău.
Să fie oare cu putință
Ca tocmai tu, făr’ de credință,
Să-ncepi un drum cu harul tău?
Ori simți că veșnic vei greși
În tot ce faci, de n-oi lăsa
Un strop, măcar, din viața ta
În urmă, pentru-a te sfârși?
Mai ai speranță, nu zic ba,
Doar că acum ar trebui
Să-ți calci mândria și-ntr-o zi
Să te închini la Ea...
001611
0