Bogdan Olteanu

În viața mea ne’nchipuit de rece și de fadă Ai apărut cu razele-ți de soare Și-ai luminat-o cu-a ta ființă caldă. Se vede și aci pedeapsa sfântă, Vădit împotrivită celui care A zguduit din

Și din zâmbete-am făcut păreri; în simțiri necugetate și în lacrimile-uscate ce s-au strâns, nealinate, peste ierni și veri, am cuprins dureri. Serile blânde de toamnă s-au scurs mult prea

Soare alb și vișiniu, Galben, roșu sau pustiu. Arde totul împrejur Și își pierde din contur; Nici nu știi de este viu. Soare alb și vișiniu, Verde, mov sau albăstriu. Sângele îl seacă-n

Dar în zare ce răsare? Umbra lunii. S-a întins deasupra lumii o-ntrebare. Și, mă rog, oare de ce se-agață Oamenii, disperați, în viață? Luceferi ce s-au pierdut în noapte Tresaltă înfiorați de

Peste veacuri înserarea a căzut. Larmă tristă, jocul pare început. Suflet alb, iubire neagră –dorm acum. Peste veacuri înserarea arde scrum. Loc de tihnă, de odihnă, suflet pur. Gânduri noi,

Ci când iubirea-i prea flămândă ori prea-nsetată de idei, Þi-alung-amarnica teamă de răni preschimbate în zei. Nu va putea adorata ființă de lacrimi să-și șteargă trecutul, Dar eu voi găsi de

Timpul trece necurmat, Amărându-ne destinul, Uneori neobservat, Uneori sporindu-mi chinul. Vrei să uiți ce s-a-ntâmplat, Să începi o altă viață. Totul pare neschimbat, Prefăcut în sloi de

Lacrimi curg, dureri rămân. Nesperată-i azi iubirea. Eu nu mă mai simt stăpân Pe un suflet de păgân. Solitar și nepătruns, Eu îmi caut azi menirea. Sensuri însă mi se-ascund, Ascunzându-mi

De s-ar face slova sloi să-nghețăm iar amândoi tu în mine, eu în noi... S-ar mai frânge suflete? S-ar mai sparge tunete peste albe creștete? Și de-am mai putea zări soarele în zori de

Zâmbet pe cer cu ploaie de vară și soare stingher sub nori într-o doară. Lacrimi uscate pe chipul sculptat; doruri uitate ce-n timp s-au uscat. Frumoasele vise prea iute trecute. Vecii

Pe chip de zeiță cu ochi de tăciune surâsul de-argint nicicând nu apune. O lacrimă scursă pe chipul de lut nu poate înfrânge sublimul sărut. Mă-nchin frumuseții și slava i-o cânt; splendoare

E noapte și ceru-i de vară. Mă-nchid în lumea de-afară cum am mai făcut-o demult. Și stau, ostenit, și ascult cum doarme lumea de ceară, de nori îmblânziți și de lut. Și norii se-nvârt, și

Ne mor părinții. Și bunicii mor. Iar noi, împuținați, ne-uscăm de dor Și-n urmă-ne privim cu nostalgia celor ce-și văd pierind copilăria. De ce ne-adulmecă moartea oriunde ne-am ascunde? Fior

„- Cu ce mă mângâi azi, petală? Cu ce mă mai îmbii să vin? Nectar și auroră boreală ori curcubeu și cer senin? De prințul florilor a auzit o lume-ntreagă, din apus la răsărit. Cu ce mă mai

Joc de negre flăcări îmi răpune somnul; Efemer și veșnic, eu mă rog la Domnul. Simt robia clipei apăsându-mi viața, Și-mi răsari în cale, soare-n dimineața Iubirii nespuse, nescrise,

Două gânduri ce se iubesc, Două suflete ce-și schimbă credința... Departe de îngeri ce-și rostesc Cu glas șovăit pocăința. O lacrimă-n cer a sfințit O dragoste altminteri damnată; O viață de

Mă sfâșie timpul cu-a lui nepăsare Când pe creștet mi-așază Cununa de spini a crudei așteptări. Îmi plâng cruntul destin Ce a voit ca tu, iubită, Să-mi fi așa departe. Ascult ploaia căzând În

Am vrut să cred că-i doar un moft; o, cât am vrut să cred! O biată umbră a capriciului ce și-a aflat în mine desăvârșirea. O simplă toană a unei minți necoapte ce își așteaptă încă menirea. Ori,

Când vorbesc de natură Văd munți de cenușă în tărâmuri depărtate; Aud ploaia căzând din nori amenințători; Miros dulcele parfum al florilor de primăvară; Simt blânda atingere a unei adieri de

Mă tulbură să-ți simt suflarea caldă Purtând peste timp tainice șoapte. În valuri de dor ce sufletu-mi scaldă Mă las înecat înc-o noapte. Mă asuprește privirea ta de scrum Ce-așterne peste

Noaptea-și deapănă povestea Seacă și netulburată De nimic din ce-ar putea Face oamenii să tacă. Vântul ce-a suflat turbat Din toate puterile, Acum parcă a mai stat, Schimbându-și

Îți mulțumesc că exiști, Deși simțirea a-ncercat să m-amăgească, Iar mintea să îmi spună că nu ești cu putință. Îți mulțumesc că exiști, Deși nu încetam să mă-ndoiesc, Te-am știut, te-am

Am cercetat Miracolul creației Și m-am temut Că nu l-am văzut Decât eu. M-am speriat apoi Gândindu-mă că nu-i așa Și, dintr-un egoism atroce, M-am întunecat. Am zăbovit asupra