Bogdan Olteanu

Și din zâmbete-am făcut păreri; în simțiri necugetate și în lacrimile-uscate ce s-au strâns, nealinate, peste ierni și veri, am cuprins dureri. Serile blânde de toamnă s-au scurs mult prea

Și dacă lumea este vis Nebun sau sfânt, ce mai contează? Și tot ce credem că-i promis Astăzi ori mâine ne trădează? Și dacă timpul n-are rost Decât prin noi, ființe crude? Și tot ce e va fi

Mi-e teamă să nu pierd o șoaptă Ce-ți zboară cald de pe buze În necunoscut. Mi-e teamă să nu scap vreun gest Făcut de mâna ta, nervos sau discret, Pentru nimeni. Mi-e teamă să nu pierd vreo

Din neaua dalbă de-altădat\' Născut ai fost; și te-am aflat Prin vremuri sure rătăcit, Răpus de dor și ostenit De calea lungă ce-o străbați Pierdut prin timp de-ai tăi fârtați. Înger de nea,

Mi-am învățat lecția: în dragoste nu trebuie să te aștepți să primești ceva. Trebuie, în schimb, să te dăruiești cu totul, necondiționat. Trebuie să uiți de tine și să nu îți mai pese decât de

Dacă sufletul ar putea zbura, Pesemne că m-ar duce spre culmi nebănuite, Din sori parcă desprinse Pentru a-mi lumina pașii. Dacă timpul ar uita O clipă numai de noi, Mă tem că de fericire Aș

Strânge-ți aripile sub tine și dormi, înger al cruntei nepăsări! Din lacrimi am clădit noua încredere și nu voi să o înspăimânți cu zbaterile-ți vane. Am citit jalea din privirea tulburată de

Prea multă dragoste am pus... Prea sfânt-a fost credința mea... În tainițe acum de sus Spre-a mea năpastă voi cădea. Și gura o deschid în van, Căci ea nu poate a mai spune Ceea ce-n suflet

Am soarele-n sânge, dar noaptea o cânt. Îmi place s-arunc cuvântul în vânt. Sunt tânăr, bătrân niciodată să fiu nu aș vrea, Dar vieții nu-i pasă de-i bună sau rea. Doar noi, biete ființe ce viața

Sunt clipe când simți că viața s-a oprit. De fapt, când ai vrea ca viața să se oprească... Dar viața merge mai departe, nepăsătoare la amărăciunile și bucuriile oamenilor; și nimeni nu-i destul de

Motto: \"Încerci să trăiești, încerci să iubești Și firea încearcă, la rându-i, Piedici să-ți pună; ci gându-i Prea aprig să-l mai oprești!\" Nimeni n-are scris destinul Pe un petec de

Dacă mă întrebi ce vreau de la viață, îți voi spune că vreau ce-i mai bun. Dacă mă întrebi ce-mi place pe lume, îți voi spune că-mi place ce-i mai frumos. Dacă mă întrebi ce simt, îți voi spune că

Dar în zare ce răsare? Umbra lunii. S-a întins deasupra lumii o-ntrebare. Și, mă rog, oare de ce se-agață Oamenii, disperați, în viață? Luceferi ce s-au pierdut în noapte Tresaltă înfiorați de

Să-mi ardă sângele cu patima ce-aprinse-n ochii tăi întunericul. Să văd scăldat de lacrimi un chip ce-mi ține visele-n icoană. Să-mi sfârtece gândurile o rază țâșnită din suflet păgân. Să simt că

Singuri ne împrăștiem prin timp, căutând alene clipa perfectă. Ne însoțim ades, în drumul nostru, cu amărăciunea ce ne umbrește viața, de oriunde până nicăieri. În calde raze de

Ce frumos răsare-n zare îngerul multicolor! Și ce minunat îmi pare când \'și-nalță albul zbor! Oare îngerii ce-n cete cerul tot l-au năpădit vor uita de a lor sete și de tot ce au

Trecuse o clipire Și, cineva de ar fi fost, N-ar fi putut rosti Nimic cu rost... Ci nimeni nu era Să vadă ce trecuse Se clătina genunea De vorbele nespuse. Și-apoi înc-o clipire... Și,

Sunt omul extremelor: iubesc sau urăsc, Dar ura în mine n-o pot ține prea mult. Sunt omul extremelor: admir sau disprețui, Iar disprețul meu mușcă, însă nu ca al ei. Sunt omul extremelor: aprob

O lacrimă căzută din adânc În ’naltul cerului de-azur. În lumea-ntoarsă ce o plâng Doar nepăsarea nu o-ndur. Mă zguduie dureri pricinuite De vorbe ce oricum n-au rost. În lumea dragostei

Lacrimi curg, dureri rămân. Nesperată-i azi iubirea. Eu nu mă mai simt stăpân Pe un suflet de păgân. Solitar și nepătruns, Eu îmi caut azi menirea. Sensuri însă mi se-ascund, Ascunzându-mi

Am cercetat Miracolul creației Și m-am temut Că nu l-am văzut Decât eu. M-am speriat apoi Gândindu-mă că nu-i așa Și, dintr-un egoism atroce, M-am întunecat. Am zăbovit asupra

După lupta în care mi-am înfruntat toate sentimentele de până acum, le-am adunat și le-am dat un ultimatum: ori se schimbă, ori le elimin. Am ridicat un zid în mine și am împins dincolo de el tot ce

Timpul trece necurmat, Amărându-ne destinul, Uneori neobservat, Uneori sporindu-mi chinul. Vrei să uiți ce s-a-ntâmplat, Să începi o altă viață. Totul pare neschimbat, Prefăcut în sloi de