Bogdan Olteanu

“Mereu aceleași pânze
Pline de praf,
În care rămân invariabil prinsă
Ori de câte ori încerc
Să-mi iau zborul,
Să trec de barieră...”

Foarte frumos și plin de miez. Iar versurile acestea (în special) definesc cât se poate de bine o stare... o stare care parcă ar ajuta mai mult prin lipsă.

Sunt de acord cu Valeriu - scrie mai des.

„Mă voi detașa de tot ce înseamnă
“Noi”
Revenind la acel
“Eu” dătător de siguranță”

Când „eu” devine „noi” lucrurile se complică instantaneu. Dar întoarcerea la „eu” nu este întotdeauna cea mai bună soluție. Depinde, în mare măsură, de fiecare. Oricum, mesajul este atractiv și... familiar.

Spor la creație, Alexandra! Voi continua să te citesc cu plăcere.

Da, și de data asta voi merge până la capăt. Se prea poate să pară doar vorbe (câteodată exagerez în joaca de-a cuvintele), dar am ajuns să mă cunosc destul de bine încât să cred în ceea ce fac și să fac ceea ce cred că-i mai bine.

Știi ce este ciudat? Că și eu aș proceda la fel, obiectiv vorbind. Din punct de vedere subiectiv, însă, am ajuns să consider demnitatea un soi de mândrie deghizată. Dacă aș putea să ajut persoana iubită, chiar trecând peste mândrie și egoism, aș face-o; și da, aș face-o trecând chiar și peste demnitate. Mulțumesc pentru răspuns, oricum; într-o lume pragmatică, supusă relației cauză-efect, este cel corect. Spor la creație!

Cred că sunt dator cu unele precizări. Poeziile pe care le-am postat până acum fac parte din ceea ce eu numesc „Amărăciunea”. Titlul este destul de sugestiv, așa că nu insist. „Sfârșitul” este poezia care deschide „Ciclul Melkorian”. Pentru cei nefamiliarizați cu opera lui J.R.R. Tolkien, Melkor este „îngerul” căzut din mitologia sa. Dacă menționez că sunt fascinat de Blake, Milton, Dante, Byron, Baudelaire și Yeats... cred că se limpezesc și mai mult lucrurile. Oricum, mulțumesc pentru aprecieri, Alexandra. Te mai aștept! :)

Și iată că ai mai surprins o frântură de iubire. Îmi place mult stilul în care scrii. Am o curiozitate:subiectiv vorbind, dacă persoana iubită îți poruncește totuși să ștergi pe jos cu sufletul tău, ai avea voința necesară să nu o faci? Poezia este foarte frumoasă; aștept cu nerăbdare și altele. Spor!

Cred că dragostea este cel mai aprig stăpân pe care și-l poate închipui omul. Chiar și atunci când ne răzvrătim împotriva ei, în adâncul sufletului păstrăm speranța unei realizări ulterioare. Și dacă nici speranța nu merge mână-n mână cu dragostea...

Consider crucea un semn permanent al exilului din paradis. Lumea crucii nu este lumea perfectă, ci o variantă perfectibilă. Iar când vom ajunge să iubim fără să rănim, să dorim fără să tânjim, să mângâiem fără să zdrobim... socot că abia atunci crucea-și va afla menirea.

Mulțumesc și eu pentru că mă citești, Alexandra. Mă alină puțin gândul că nu sunt încă izolat din pricina sentimentelor, că mai sunt oameni care înțeleg și care au trecut prin deziluzie, care apreciază ideea iubirii-povară. Să auzim de mai bine!

Comentariile mă ajută mult. Versurile pe care le-am postat până acum sunt scrise acum câțiva ani. Nu vreau să spun că m-am cizelat între timp, dar acum evit anumite greșeli pe care înainte le făceam în mod constant. Am totuși o explicație pentru ultimele trei versuri: am vrut să apară ca o încheiere, ca o frângere a textului; de aceea textul este poticnit la final.

Într-adevăr, tocmai stropul de speranță ne oprește să trăim în realitate. Mi s-a mai spus că trăiesc într-o lume a mea, a fanteziei și a visului. Dar mi-e greu să pierd speranța, pentru că ea a fost singura care m-a ajutat să trec prin cele mai grele momente din viață (de până acum).

Mi se pare fascinant felul în care reușești să surprinzi aspecte pe care le credeam încuiate în tainița din mine. Mă regăsesc în textele tale aproape în aceeași măsură ca într-ale mele. Probabil experiența similară își spune cuvântul... Oricum, continuă să scrii; părerea mea este că o faci foarte bine.

Era mai mult o sugestie de ordin personal. Am scris și eu așa ceva și știu cât mă durea fiecare cuvânt. La asta mă refeream când am spus că unele lucruri ar trebui înăbușite în fașă. Rareori frumusețea unui asemenea text justifică suferința și golul pe care le lasă în urmă. Oricum, este doar o părere... Estetic vorbind, a fost o plăcere să-l citesc. Sufletește – mai mult un chin.

\"Îmi pierd viața încercând s-o trăiesc\"

Un vers care mă reprezintă și pe mine, cum rar se-ntâmplă să găsesc.

Chiar mă întrebam dacă voi citi vreodată și varianta „ei”... Ai surprins esența a ceea ce mă interesa. Scrii foarte frumos, dar sunt unele lucruri care, înăbușite în fașă, provoacă mai puțină amărăciune decât dacă ar fi dezvoltate.