Poezie
Abandon
2 min lectură·
Mediu
S-a micșorat lumea
Și mă strâng pereții,
Mă doare tot ce cunosc,
Mă strânge...
E prea strâmtă grota ce mă-nghite
În vâltori nepăsătoare,
Mă-nchide în definiții absurde.
M-a uitat timpul,
Când, sfâșiată de cotidian
După lupte zadarnice cu resentimentele,
Am ascuns urme și răni adânci,
Îngropându-le în mine.
Sunt focare de excelență.
S-a limitat orizontul...
De ce mai stați să adunați cioburi
De libertate?
De ce sa fugiți după sentimente uzate
Sau principii fluide,
Când nu mai aveți nimic de investit?
Sunt aceleași imagini parfumate,
Încadrate perfect între ziduri,
Imitând împlinirea.
E pur hedonism.
De ce să mă zbat
Când atârn în ațe spânzurate
De un tavan înnorat?
Și joc într-o piesă rescrisă,
Îmbibată în plictis,
Care pare să nu aibă final.
Viziuni nefixate, cncepute în momente
De exaltare.
Mereu aceleași pânze
Pline de praf,
În care rămân invariabil prinsă
Ori de câte ori încerc
Să-mi iau zborul,
Să trec de barieră...
Nu vreau ceea ce știu.
-E doar un trecut bazat pe instabilitate
Și nu mai știu cum se aplică uitarea...-
De ce să nu mă tulbure strâmtoarea?
Mă deprimă cruzimea zidurilor
Ce se împresoară reciproc.
De ce nu m-ar îngrozi
Orice dâră de speranță
Când nu pot schimba
Aceleași circumstanțe concentrice
Ce rotesc în jurul meu?
Am trecut oricum cu generozitate
Peste atitudinile karmice
Pietrificate în păcate flagrante
Și am încetat demult
Să mai citesc gradul de implicare
Pe termometrul sentimentelor.
E o luciditate mereu mai stranie
ce mă convinge
Că nu mi-e dat să mă schimb,
Ci doar să supraviețuiesc.
E atotsuficiența.
sau poate resemnarea.
064.267
0
JI
