Poezie
Oftatul
1 min lectură·
Mediu
Văd o lacrimă pe obrazul de înger,
Dar nu al îngerului mort din statui ori icoane,
Ci al celui viu care zâmbește așa, ca tine...
O văd cu sufletul, căci ochii
Mi-au fost de mult orbiți de frumusețea ta nefirească.
Și oftez nemângâiat.
Aud o șoaptă de muză divină,
Dar nu a celei care inspira-n vechime poeții,
Ci a muzei care vorbea cu o voce așa, ca a ta ...
O aud cu inima, căci timpanul
Mi-a fost de mult rănit de vorbele tale ascuțite.
Și oftez nemângâiat.
Simt o adiere nepământească,
Dar nu a vântului care suflă hoinar,
Ci a parfumului care mă amețește așa, ca tine...
O simt cu tot trupul, căci doar el
Mai poate să trăiască acum senzațiile...
Și oftez nemângâiat.
Stau nemișcat, căci orice nouă senzație mă poate ucide.
Te-aș privi, dar nu văd!
Te-aș asculta, dar nu aud!
Te-aș simți, dar nu pot!
Așa că oftez nemângâiat...
001565
0