Bianca Goean

Motto: și dacă ar exista suflete pereche, ar fi mult prea ciobite de la o vreme... o să mă recunoască îmi spun de parcă nu ne-am fi văzut niciodată cu pădurile ascunse prin râuri o să îmi prindă

îmi plac serile acelea în care ușile se deschid singure dinspre înafara înspre-năuntru ca și cum drumul s-ar întoarce amintindu-și de noi îmi plac asfințiturile uitate de toamnă atât de simplu tu

Îmi plimb amintirile pe străzi lungi, pavate cu piatră. Pietrele se fac mici-mici, se colorează în verde și se transformă în mozaic de pervaz la tataie la ferestre. Mâinile îmi alunecă pe crengile

iarna mă aplec să adun picături de pe frunze tot mai des cad anotimpuri prin părțile astea după cum poveștile se aștern bob subțire pe colțul de lună uneori mă uit pe fereastră aștept poezia pentru a

Prima parte Ușa se închise și dincolo de ea rămaseră norii alungând oamenii, străzile așteptând încinse, frunzele îmbrățișând crengile presimțind vijelie. Interiorul îl copleși. Zidurile se

am drumuri nestinse în tălpi jumătate de fir de nisip caută sens rodire uite nu mai folosesc visul pentru nașteri târzii nenumite stau adâncită în umbra firescului fără lumini fără oglinzi fără

Îmi decojeai diminețile ca pe o portocală, tăind încet fiecare felie, îmbătându-mă amar de culoare. Înainte, zilele începeau cu un aer albastru, tresărind cu zbaterea pleoapei dinspre noapte. Apoi

Mă visez uneori sărind de undeva de la înălțime (un debarcader supradimensionat, de unde mă aștept să aud parcă aripi imense decolând), simt culori fără nuanțe alunecându-mi neutru peste haine,

Cum treci pe-aici? Am luat un cuvânt și l-am lăsat strajă la ușa acelui adăpost iernit al palmelor noastre. Un deget eu, un deget tu, în punctul acesta lumea s-a curbat puțin, doar atât cât să încapă

cineva știe că dincolo este întotdeauna o alegere fără de care trecerile ne-ar rămâne agățate de umeri un cuvânt în care să nu ne fie rușine o haină croită strâmb pe alt trup sau culorile rămase

Sunt o profesionistă. Ceea ce înseamnă că știu, nu-i așa, că nimeni nu este de neînlocuit. Acum cîțiva ani, la începutul carierei, mă întrebam cum vine chestia asta. Aveam o părere foarte bună despre

dinspre ce parte ar trebui să deșir să ajung un ghem complet călătoriile se scriu pe foi separate numai copiii mai găsesc sub pat câte o roată de pește ceva și-n pereți peșteri adânci cu gura

Teribilă senzație de sete. La sfârșitul unei zile de program, al unei alte săptămâni de lucru, îmi dau seama că nu am lăsat nimic din mine în toate actele, avizele, discuțiile aglomerate pe post de

Pas. Urmă cu șuier de bici. Nisipul năruie pașii, vântul adună laolaltă ceea ce am fost cu ceea ce aș fi putut fi. Mulțimea posibilităților crează haos. Tocmai când îmi spuneam gata, acum încep să

Nu ne ceream dimineți se nășteau singure în zilele în care ne așteptam mai puțin ne ridicam mâinile fiecare aveam drumul gata stabilit mergeam pe deasupra pierdeam culori le târam după noi cadavre