Adrian Tarita

Crivăț aspru galopează pe întinsul alb și pur, Firav soarele rânjește printre norii plumburii; Pe-un cal negru, în blăniță cu ciubote argintii Amazoana solitară, suspinând privește în jur. Ce

De-aș fi un cerșetor pe-al Londrei pod Pândit de romii care scuipă în Tamisa Aș lua cu zâmbet și God bless you fisa De la vreun lord cu look ca de prohod. Și când am strâns cam douăzeci de

Se apropie răsuflarea rece a lui Undrea De serile din urmă de neguros Brumar; Pe o stradă mărginașă umblu cu pas rar Căutând vreo scorpioană cu privire rea. Ca intersectând instinctele

Sub fruntea pală născocesc himere, Mă ajută o lampă chioară, colbăită Și cu căutătura de jivină hămesită Percep luciri stelare prin unghere. Deja o nălucire pe pervaz coboară Ca mesageră de pe

Cu aspect comun de palid onanist Un june ce sosise la înmormântare Căta absent salvat de zâmbet trist La slițul unei decoltate bocitoare. Desi rujată și cu look de bulevard Părea versata

Doar ochii tăi mă ard canicular În seara cu feeric chip de lună Și al meu gând ar vrea să pună Pe gâtul tău gingaș sărut fugar. Vise îmi agăț de stele în agonie Să-mi crească plete de

Varsă din cerul gri divina stropitoare Rari picuri peste așternutul viu al verii, Ursuză ziua ascultând îndemnul serii Trece pe alt tărâm, fără apus de soare. Pe izlazul de pe-un deal doar o

Nebărbierit, cazat la balamuc după o criză Produsă de o asană practicată-n mănăstire Citeam persane versuri parcă pus în priză Pe-o bancă, scopul fiind să-mi vin în fire. Cu aer indulgent de

Prea insistent lovit de-o aprigă migrenă Cu palma stângă fruntea-mi sprijineam Zicând că tocmai părăseam urâta scenă A timpului prezent si spre trecut glisam. Oprindu-mă în vremuri fără

Doar visul meu pe largul trotuar Lipit de umbra unei dalbe roze Caută chipul tău frivol din poze Ca să-l palpeze c-un sărut fugar. Cu riscul de a se da în stambă Împins cu isterie către

E greu să fii un pretins diletant cerebral când intri în Nirvana pe ușa din spate a poeziei adus cu al treilea ochi deschis pe targa fanteziei iar o doapă decoltată în alb te vrea în spital doar

Se oprise un personal în prăfuita haltă Unde zefirul răvășea petalele de liliac Când se oglindea apusul soarelui în lac, Dintr-un vagon se arătă o damă înaltă. Ea coborî ca și o divă cu

Cetățeni sobri, cu fețe grave Stăteau și se uitau tăcuți la el Cum descheiat, murdar si chel Venea ca un bețiv dintre epave. Fiind o zi de post, un proprietar Cu jeep parcat departe de

În vinerea cu patimi grele și accesări de carduri Se agitau în piață gagici, gospodine fără farduri Și eu cu ochi flămânzi, părăsit de harul poeziei Studiam discret pulpele din vitrina

Visasem că aveam un look de ofițer SS Cu ochi albaștri, păr tuns scurt dar des Și-ți recitam cu glas metalic din Pușkin Când tu fumai Gitanes c-un aer libertin. Dădui pe gât paharul mare de

Era o noapte cu flori albe ca un surâs de Demiurg Iar hoinărea în voie vântul pe aleea fără trecători, Imprăștia prin nouri luna ai romantismului fiori Și o stea bătrână cobora fiind hărăzitul ei

S-au stins tăciunii iernii din priviri încercănate Cu palid chip mă plimb prin colbul primăverii; Împins spre mahalaua tristă de tălpi îngreunate În roși bocanci străpung domol vacarmul

Pansat în grabă la urgență după un tenebros scandal Mă închei la geaca din denim înfășurând la gat fularu' Cu-o roză mă adun la ușa ta magnetic ca și Bivolaru Dorind să-ți spun ceva romantic ca

Spre cerul ca o slovă decolorată de vreme Privirile mele aleargă dupa norul cenușiu; Zbaterea timpului în ceafă zice că e târziu Iar în cord dorul cu o sută pe minut geme. Tu nu vrei să vii

Mâini înfipte în buzunare Descusute, fără un sfanț.. Ca și-un lotru din Bizanț Mă cobor la drumul mare. Crâșma îmi azvârle în urmă Deocheate înjurături Iar madamele cu nuri Pe trotuar se

Umbra-i lată pe perete, molcom arde lumânarea, Teiul vlăguit de iarnă scârțâie lugubru în noapte; Moșul Ene treaba-și face folosind viclene șoapte Ca să adoarmă tristul bard însă el privește

Scârțâie gerul ca un tren rapid în haltă Sub pașii ce boțesc firavul strat de nea; Lipită-i de fereastră ridata frunte înaltă Iar ochii mei agață pe cer luciri de stea. Dar după o vreme cad cu

Sub luciri rare de opaiț fila pare așa gălbuie Si odaia vizuină din reci, scorojite scânduri; Așternute cu un toc lungile, albastre rânduri Fac dorințele din cord către țeastă să se suie. O

Iarăși bate iarna cu petale albe în geam Vioară neacordată scârțâie lung stejarul; O himeră zdrențuită e agățată de un ram, Din privirile căprui îi trimit cu vise jarul. Eu poet și ea țigancă