Adrian Tarita

Din cer a căzut fără vise în suflet o stâncă Nu-s stele-n priviri și-i eclipsă în gânduri Tic-tacul din cordul bătrân clipe mănâncă Peste umbre străine pe străzi suflă vânturi. Vălul de nori

Spătarul unui scaun șchiop îmi leagănă plictisul Sub geam țurțuri de gheață cresc cu clipe ascuțite Oare-un chibrit de voi freca de ghetele-mi tocite Surâsul tău cu ochi incinși îmi va aprinde

Ochi arși de insomnii salută tandri umbra damelor târzii În piept clipe se zbat dement ca fisele căzute pe ciment E vânt și-n zderențe de hârtii citesc absent că n-ai să vii Norii despoaie luna

Sub feliarul sur zăpada curge-n stele efemere, Pași grei strivesc secunde în umedele riduri Þigani și câini își calcă umbra pe ulițe mizere Þigara mea pulsează și arde-n creieri gânduri. Cu

Mi-e dor să tac cu tine-noaptea verilor gonite Mi-e gândul vânt pribeag ce fură-n nouri luna Cătând în cordul vechi trofeul fostelor iubite Cu colb de stele am așezat pe fruntea ta cununa. Mi-e

Eu te-am inventat din chinuri de secunde mutilate, Din zvelta-ți clepsidră cu sâni am scos trei ore rele Să hoinărim cu carul mare tras de vise cenzurate Plecând din agonia zilei pe cărări aprinse

Tu treceai în vis peste nori, un gând te-a lovit Sub aripi de uliu ți-ai desprins privirea de stele Ai deschis in cădere poarta unui comun răsărit Și-ai picat în ceasul deșteptător printre

Tu mă știai de demult din secunda unei priviri, Eu te-am atins sfios cu gândul incolor pe buze Prin noi treceau arzând ale nopții albastre luciri Palme febril s-au pipăit în vene ca doua