Dochia

Spătarul unui scaun șchiop îmi leagănă plictisul Sub geam țurțuri de gheață cresc cu clipe ascuțite Oare-un chibrit de voi freca de ghetele-mi tocite Surâsul tău cu ochi incinși îmi va aprinde visul ? Ca moțăind ars la călcâi de-a dorului iute văpaie În raza lunii să răsari prin fila veche de poveste Și coborând pe-un astru mort în mica mea odaie Ne zboare crivățul prin horn pe-nzăpezite creste. Aș fi Icar ce scapăra scântei suind în zări senine Amnar să am în zborul frânt privirea ta adâncă Dar muritori cu trup sleit strigând puteri divine În roșul răsărit ne vom uni, o flacără pe stâncă Patimi ascunse ațâța-vom să țină focul efemer, Nopțile stele-om căuta pân’ pleoapele or fi reci Apoi incărunțiți de nea, loviți de viscole si ger Tu albă Dochie eu Crai să-ntepenim pe veci.