Adrian Tarita

Licăr ascunde luna în vălul mătăsos Al norilor diformi ce fug în caravană. Încercănat de vin cu dorul de nirvană Pe riduri vii plâng către un vis frumos. Cu croncănit alungă negre

Lucind astral, nocturna oază de paloare Melancolie cerne în poetic duh deșert Care vibrând cu-a chinului splendoare Aruncă vraja nopții într-un ochi inert. Și astfel lăuntrica privire, în profan

Asprimea matinală a vântului autumnal Umple cărarea cu arămia moarte din arțari. Împovărat de nostalgii boeme, cu pași rari Trec ochi magnetici prin al ceții firav voal. Văd boabe reci de rouă

Urât ca un păcat mă mistuiam în umbră Din ceara lumânării ce ardea în agonie Iar cea menită să mă inspire pe vecie Rime șoptea scoțându-și mantia sumbră. Buha plângea strident pe vechi

Luna își revarsă recele opal Pe nesomnul vânăt al privirii. Coapse lungi lovesc cu pas letal Zbaterea în tâmplă a închipuirii. Sâni apar sub nouri zdrențuiți Tresăltând în trap de

Atras de-un soare anemic de Februar Îmi relaxam pe bancă etatea avansată Când sub blănița șic, o rochie decoltată Făcea superbă blonda venind pe trotuar. Normal fiind doar o oră de leneșă

Când vălul zorilor în rouă agonizează Și purpuriu din boltă alintă trandafirii Tu pe boțit cearșaf, cu goliciunea firii Mă atragi iar trupu-mi ațâțat vibrează. Perdeaua atinsă de o briză

Sunt umbră ce te atinge pe umărul bronzat Urmând străfulgerarea amiezii în ferestre. Spre-un tiv glisând caut a Afroditei zestre Să-mi pierd conturul prin cădere în păcat. Voi luneca cu tentă

Murea topit frigidul alb prea insistent Când verde crud din întuneric răsărea. Eu matinal visam la mersu-ți indecent Cu mâna tremurând pe cana de cafea. Livid ca un Van Gogh cu chip de

Fiindcă nu-mi este îngăduit Să fii a mea la ceas cu soare, În miezul nopții cu ardoare Din reverii te-am plăsmuit. Magnetici, ochii mei bătrâni Te atrag din neîntinata sferă Să mă desfăt în

Păreai o umbră pe pavaj Sub cerul cu grăbiții nori Când hăituit de un miraj Schimbam visare cu fiori. Ochii din cearcăne ridate Căprui căzură goi pe dale Și unși cu lacrimi liberate Glisau

Infinitul nopții cade în decorul autumnal Firavă-i paloarea lunii după cenușii nori, Scârțâie în vie vântul ca în veștede viori Solitar poetul suie gâfâind abruptul deal. Îl adastă pat de

Veștmântul arămiu se scutură în cimitir, Pe negrul marmurei e roșu de Stendhal Ca vinul ce aduce în minte de poet delir Când inima e atinsă de oftatul autumnal. Prin ceața dimineții întrezăresc

De ce nu crezi în lumea de albastru Ce cade din amurg în serile de mai Când ochii mei cu străluciri de astru De frumusețea ta se agață ca un scai? Sunt vechi romantic care te visează Dansând

Isus era atât de trist în visul meu Și mă simt vinovat de dimineață. Văd ochii cu străfulgerări de ateu Într-o oglindă ce mereu mă învață. Știam că-s rezistent la grele ispite Dar după ore

E greu să stai mult închis în casă Când statul îți bagă șomajul pe card. Nebărbierit, nedormit, cu talie groasă Invidiezi pisicile care sar peste gard. Nu înveți în văzul savanților, deci

Cu ochii goi la fereastra deschisă am umplut dimineața cu tristețea visului frumos recent neterminat. Parcă florile au mai suit simțitoare spre palmele mele ostenite de albul cearșafului