Poezie
Muza
1 min lectură·
Mediu
Infinitul nopții cade în decorul autumnal
Firavă-i paloarea lunii după cenușii nori,
Scârțâie în vie vântul ca în veștede viori
Solitar poetul suie gâfâind abruptul deal.
Îl adastă pat de frunze slobozite din arțar
Fiecare păstrând focul verii care a trecut.
Salutat cu foșnet trist, melancolicul tăcut
Se întinde să pătrundă în al viselor hotar.
Pe întunecate slăvi lunecă ciudate umbre,
Luna nouă e ciuntită ca un leagăn de opal.
Cer lipsit la ore rele de tot farmecul astral
Pare sălaș de strigoi în cortegiile sumbre.
Plumb de ceas înaintat peste leneșele gene
Vine din urâții nouri ce ating palidă lucire
Dar și trup ispititor spre ostenita lui privire,
În cămașă străvezie vine zvelt pășind alene.
Chip oval de ingenuă din italienești picturi
Are ochi care atrag în căpruiul lor himeric.
Între coapsele rotunde peticul de întuneric
Nu-i ca sânii ce întregesc ai fertilității nuri.
Simțind răsuflarea caldă ce-i adie pe obraz,
În al frunzelor culcuș biet poet înmărmurit
Lasă lin să se întindă trup de zână dezgolit
Și din lungă sărutare se nasc clipe de extaz.
001.319
0