Adrian Tarita

Pe cerul iernii aspre luna părea tristă Dorind lumina unui soare de Cuptor Și cu reci raze căta spre un alb decor Din urbea în care anonim poet există. Pe cearcănele vineții de palid visător

Trosnesc în sobă inimile de stejar Când toamna-și face lin bocceaua; Pe cer de sticlă stele firave tresar Știind de norii ce-or aduce neaua. Un biet poet uitat de lume, solitar Își duce pașii

Serafică, crăiasa nopții după norul sur Împrăștia paloare nelumească peste vii; Ochii căprui sătui de cearcănele viorii Mă ardeau să cat spre citadine ca un fur. Se respira mister în noaptea de

Îți port sub geacă sărutările într-un plic Și deși o inimă bătrână freamătă labilă, Pe pieptul neîncorsetat de o cămașă șic Percep a buzelor cu ruj violet ștampilă. Din ascunzișul meu venii la

Suntem flăcări pereche în Gustar, Ne contopim în lanuri de porumb Strivim avide buze cu sărut fugar Când liberez al fustei unic bumb. Sub blugi cu ostenit fermoar labil Mă afli în slipul

Treceau prin arșiță țigănci în fuste scurte Prin fața blocului ce-mi găzduia nirvana Și parcă m-am simțit teleportat spre iurte În oriental pustiu unde hălăduiește prana. Cu oblici ochi

Având în gură gust de caș din Botoșani, Avantajat de aroma naturală a unei cepe Țineam palma pe teancul îndoit de bani Din blugi filat de orășencele, avide iepe. Făceam apologia sacră a

În încăperi atinse de lumină sumbră Îmi duc fără rușine bronzul dezgolit, Neevitând ciocnirea cu vreo umbră Aștept plăcerea efemeră de a fi iubit. Poate din coridorul cu tentă ogivală Va

Matinal, un firav serafim mă îmbie Să salt în rugă printre flori cu rouă Dar ostenite de lumină în ziua nouă Himere vor să scriu păgână poezie. Privind spășit în ortodoxul calendar Parcă alung

Cu trandafirul rupt de la al meu parter, Dedat la hoinăreală în nopțile de vară Cătam femei cu gura de cireașă amară Să mă rănesc cu efemerul unui adulter. Și pe aleea cu înalții tei numai o

Debusolată, parcă dusă de nocturn zefir Venea trista șatenă protejând un trandafir Și peste decolteul rochiei atât de îmbietor Se năruia cu ruj strident surâsul sfâșietor. Iar un poet picat de

Ca diletant cu fantezie Agăț pe trotuar vreo muză Și dacă nu e prea confuză Mă reproduc în poezie. Dar nu las vreo umană urmă Deoarece în a școlii turmă Fui bâtă la morfologie. Așa că doar

Aș fi fost un bun tovarăș, inginer Lucrând într-o uzină ca și stagiar Iar maistrul activist și plin de fler Ar fi oferit o Secărică în vestiar. Făcând pontajul la vreo laborantă Aș fi

Ea palidă, în rochie sobră, gânditoare Scria meticuloasă lângă flori albastre Și ochii săi de ceruri cu luciri de astre Rar azvârleau într-o oglindă cu visare. Șaten zburlit, neras din pură

Mi-ar place să te văd pe dâmburi Cum îți rotești șăgalnică maioul De pe balcoane scos și eu ca boul Să scap de slipul plin de vânturi. Apoi tu să ucizi tăcerea cu un râs Isteric încât toate

Un șuț plăpând fu luat pe trotuar la goană Când eu priveam la buzunarul de cucoană Poziționat pe turul bleu al blugilor de VIP Și pofta cărnii mi-a îmbujorat nerasul chip. Văzui apoi țiganul

Ți-am scris cu albastre dâre repezi Când sub ferestre se strecoară furii Să nu expui după perdele fine nurii Ci de Satana cu postire să te lepezi. Că uit de ale tale coapse la pangar Unde vând

Într-o postură grațioasă, coapse lungi Stăteau pe-o bancă expunând albețea Și proprietara lor cu minijup în dungi Nu se dădea de gol că-i expira junețea. Iar mai încolo un uscat în țoalele

Prea rotundă peste deal Luna își face din nori voal Și întreaga ei splendoare De regină visătoare Cerne galbenul feeric Prin fiori de întuneric… Uitat de-ale muzei șoapte Un poet singur în

Pe pânza apei cioburi pică Din ochii mei cu luciri dure Dar glas căprui lin se ridică Din inimă în lacrimi pure Ce inundând privirea goală Se scurg prin desele clipiri Cum plâng cu roua

Printre flori albe în luminos apus Purtată de-o primăvăratică adiere Parcă plutea cămașa fină a lui Isus Alunecând pe cale ca o mângâiere. Prea fragede piroane, ale ierbii fire, Întins de

În lăcașul scorojit tristul ornic încet se zbate, Din ceruri pică zăpada unor vremuri de apoi Trupu-mi freamătă rebel că plăcerile îs uitate Și visarea se avântă spre-o singurătate în

Într-un șopru suflă iarna printre leațuri depărtate Aducând pe aripi de crivăț șoapte din pustia luncă. Ochii mei scântei de doruri peste fân uscat aruncă Și spre vara incandescentă zboară