Adrian Tarita

Dumneata, femeie fină, dumneata atât de pură În decor cu beletristici să te dai cu ruj pe gură Și ondulând talia suplă te miști lasciv spre raft Arătând sub șlit un șut ce-ar crea motiv de

Toamnă, dă-mi din roșul tău Să-l așez pe-ai mei pomeți Și să circul cum vreau eu Printre arțari și oameni beți. Toamnă, dă-mi din arămiu Să mi-l iau peste cămașă Ca-n amurg în parc pustiu Să

Un noiembrie ursuz se agită printre ramuri Ciorile lungesc vocala în văzduhul plumburiu, Oază veștejită, parcul îi fără glasuri și pustiu Fețe palide și reci rar se arată pe la geamuri. Crengi

Mujicul trist și zdrențuit cu părul plin de tină Trecea pe uliță-n amurg cu-n colț de pâine-n mână; Lătrat de câini și adulmecat prin peticele mari Era privit cu ochi severi de falnici

Tu treceai în vis peste nori, un gând te-a lovit Sub aripi de uliu ți-ai desprins privirea de stele Ai deschis in cădere poarta unui comun răsărit Și-ai picat în ceasul deșteptător printre

Eu te-am inventat din chinuri de secunde mutilate, Din zvelta-ți clepsidră cu sâni am scos trei ore rele Să hoinărim cu carul mare tras de vise cenzurate Plecând din agonia zilei pe cărări aprinse

Mi-e dor să tac cu tine-noaptea verilor gonite Mi-e gândul vânt pribeag ce fură-n nouri luna Cătând în cordul vechi trofeul fostelor iubite Cu colb de stele am așezat pe fruntea ta cununa. Mi-e

Prin leneșa adiere matinală Frumoase gânduri îți trimit Ghicind că tu aproape goală Visezi pe dalb cearșaf boțit. Firava rouă de pe trandafiri O iau în ochii plini de extaz Ca dusă cu plăcute

În seri toride, asudat ducând gunoiul Pe aleea mai retrasă în cale îmi ieșeai Îmi arătai mereu rujată, decoltată, boiul, Dă țoale și ceva crăpare, tristă mă rugai. Dându-ți doi lei eu mă făceam

Un amor cărunt se cerne lin pe-o stradă seculară Peste sarea presărată pașii storc lacrimi de zloată. Eu cu ghete vechi și roase ars de o patimă stelară Hoinăresc cu gând să dau de făptura mult

După-o lentă piruetă și un monolog banal Toamna-și pune al brumei fard în zenitul de cristal Gândul ei pe dealuri umblă în trăsura desuetă Fugărit de-un aprig spectru, gerul cavaler fatal. Cu

Ies cuvinte șlefuite printre suflete rănite Visele din praf de stele ard în doruri efemere, Picurând mister de seară ..uită inima să doară, Rupți de vaietul din lume ațipim cu gânduri bune. Și

Ești Venus în bazin, te mângâie doar valul E greu cu piele arsă pe mal să stau de șase. Gândesc la seniorii spre iaz venind cu calul Dând roze și bezele domnițelor frumoase. Mi-s ochii foc și

Iubito, azi îmi ești un nor frivol pe frunte Te condensez cu gânduri in irisuri căprui, Îmi bate cordul de parcă urc pe-un munte Când sorb sarea oculară cu gustul amărui. Mi-ai fost o stea

Cu ochii goi la fereastra deschisă am umplut dimineața cu tristețea visului frumos recent neterminat. Parcă florile au mai suit simțitoare spre palmele mele ostenite de albul cearșafului

Sub fruntea pală născocesc himere, Mă ajută o lampă chioară, colbăită Și cu căutătura de jivină hămesită Percep luciri stelare prin unghere. Deja o nălucire pe pervaz coboară Ca mesageră de pe

Bând solo noaptea Murfatlar pe dig la Eforie Cu pixu’ am scris de amor pe dos de etichetă. Și-am pus sub dop răvașul în litru de-euforie Sperând cândva poemul să-l vadă vreo vedetă. Beat fiind

Ești un golănaș care doar în rime te reproduci eficient Îmi spuse o doamnă bine enervată, pipăită în tramvai. Ți-ai postat pe net reverii, cinisme și-un chip indolent Și crezi că femei fine,

Apar sfioase chipuri de octogenari la geamuri, Se văd cum ard la primărie luminile din brad; Din cerul iernii blânde doar luciri stelare cad Iar Moș Crăciun la Carul Mare prinde hamuri. La luna

Adierea dimineții e de toamnă puerilă Ce în orele amiezii își inlătură taiorul Coana vara încă stă pe o bancă la idilă Și cu șlițul evident domină lejer decorul. Pe cărarea înrourată cu sacoul

Trenul toamnei ne culege pe traseul desuet Gândurile din vacanțe se înghesuie-n vagoane; Amintiri, căzute frunze într-un suflet de poet În amurguri vor vrăji urechiușe de cucoane. Pași lenți