Adrian Erbiceanu

Iernile au ceva pitoresc - dârze portaluri de veche cetate; Iernile au ceva aproape zis omenesc; toate-s ca una și una-i ca toate. Dar iarna asta, iarna asta-i o iarnă

Motto: \"Cuvântul spus își năruie cuvântul.\" Adrian Munteanu, Sonet 122 Simt vântul umbrei cum spre somn mă-nclină, Trecând prin mine - parcă mi-ar vorbi Cu simplitate, ca și cum n-ar

Se-opintea Tândală, Dând din bice glas, Fără ca trăsura Să se miște-un pas. Vânturând din coadă, Boul sta țâfnos Că e dat să tragă \"Plug\" cam curios. -\"Pune, vere, calul!\" -\"Ași,

Pe ei, dă, Doamne, o Mineriadă! Că din nimica mi-au făcut probleme, Stârnind furtuni ce-n mine dau să cadă Și nu găsesc scăpare. Și nici vreme Să-ncerc a repara ce se mai poate, Pe vârful

Rătăcitor prin ținuturi dacice, de la Sibiu la Mediaș, de la Mediaș la Brașov și de acolo la București, fără pretenții de explorator, dar și fără nevoia de a rătăcii în necunoscut, grație unor

Eram, pe-Olymp, o simplă vietate, Þinând în mâini mănunchiul de puteri; Un Hercules, scăpat de sub lăcáte, Ce plimbă moartea către învieri, Ros de-ndoieli, sperând să regăsească, Pierdută,

Amestecat în \"gloata parazită\", Sau cel puțin așa etichetată - De când de \"Zei\" fusese slobozită Să \"zburde\" flămânzind și degerată - Mă consumam în mine, ca de teamă Că tot ce văd

Cine m-a pus să mă aburc pe munte, În noaptea asta rece și bizară, Cu zeci de ochi codoși ce dau să-nfrunte Pe cel ce-n van se zbate, fără țară ?... Exfoliată, prinsă-n conjuctură, Gândirea

Mergeam docil și numărându-mi pașii, Condus de-un cicerone reformist, Pe care nu-l vedeam dar, ca hăitașii, Mă împingea din spate să rezist. (Atunci am înțeles de ce și Dante, Cumva, fusese

Se poate, oare, Doamne, ca-n poveste, Să las în urmă visele-mi himere, Cu deraparea lor spre căi funeste? Că o-ndrăcită forță îmi tot cere Să mă descing în tabăra elină - Semn de respect și

Vină Zeiță și dă-mi ajutorul, Odată ajuns la Poarta cea mare, Putere să am să fiu naratorul A tot ce cu mintea clarvăzătoare, Ai să mă-ndrumi să aștern pe hârtie, De \"Sus\" de-o să am sau nu,

Același drum cernit aveam în față Și-aceeași ploaie neîndurătoare. Dar \"luminat\" eram, ca de-o povață, De vocea aspră, stigmatizatoare, Care-mi trasase, \"clară\", o misiune Lipsită de orice

Ce căutam prin noaptea asta rece, Pe căi pe care numai ursul suie, Când nu aveam cu cine mă petrece ? Păream un somnambul pe-o cărăruie, Urmând o umbră degenerescentă, Către o nu știu care

Nu știu dacă vreodată aș concepe Să răspândesc ceva în lumea largă De n-aș avea idee cum se-ncepe... Păreau în juru-mi toate că aleargă Purtate de o mână nevăzută, Ca sufletul ce zace-ntins

Cantul II Scăpat de umbra ce-mi stătea în cale Pornii să urc făr\' a privi în urmă, Eliberat din lumi materiale. În jurul meu simțeam că lacom scurmă Un gol enorm de aer, simptomatic, Și

CUVANT INAINTE* În spațiile Revistei Transilvania o să regăsiți, într-un serial poetic, capitolele unui interesant volum liric, în lucru, care are un titlu incitant: \"Divina

\"Sunt umbra ta... și te urmez de când Lumina te-a scăldat întâia oară Cu-aceeași certitudine precară De salt Între \"acum\" și...\"pe curând\". Sunt umbra ta și te urmez spre seară Dar

(Un fel de fabulă) “Ce nu vă poate fi pe plac? C-am jupuit un miel degeaba, Că ghiara mea ține de... leac, Că fac să meargă, cum știu, treaba?! Să critic, doar, îmi e sortit - Cu firea-mi

Vestitul “Mag”, isteț și papagal, Sărit din matca clară a măsurii, Urla grotesc, în dezacord total, Băgând fiori în Fauna Pădurii. S-a strâns atunci de peste tot “poporul” Și s-a ținut pe loc