Adrian Erbiceanu

Sub pleoapa serii îmi adun cuvântul Să am cu cine înnădi taifas. Între cuvinte-mi freamătă pământul Să nu pricep din el cât a rămas. Din ușă-n ușă bat, printre destine, Să aflu drum, din

\"Doar o-mpletire veșnică de vise Rămâne lumea mea, până când pier.\" Adrian Munteanu: \"Sonet 96\" Adam nu prea știa de unde vine Când s-a văzut -trezit- lipsit de-o coastă... Dalila

Inima mă-ndeamnă: Spune-i!, N-o lăsa, crepusculară, Val spumat pe creasta dunei, Răzlețire solitară, Umbră trasă prin lumină, Cupă încă nebăută, Pată fără vreo pricină, Piatră arsă,

Născuți am fost să scriem epopee -Sau cel puțin așa am fost crezut- Când totul se-nvârtea într-o idee Fără sfârșit și fără început. Ne pendulam între opțiunea clară De-a zice :

Am fost născut probabil într-o zi, Cu cer închis, să-mi placă versul gri. Pe cel cu rimă l-am citit, mai an, Cu glasul meu profund de meloman. Rostit atent și dulce, și cursiv, Mi-a fost

Mă bântuie vântoasele de seară... Cu-o lume-ntredeschisă mă pătrund. Rătăcitoare-n golul furibund Mă amăgește clipa solitară. Cu cât mă-nalț, cu-atâta mă afund. Grea liniște mă prinde

Ciob după ciob adun să întregesc Imaginea ce-a prins a descompune Preceptele din vechea dimensiune; Oglinda, poartă către nefiresc. Curbate umbre - roade de genune - În taină împletesc și

Iubirile vin, Iubirile pier... Cui să le dau, Cui să le cer? Doruri ascunse, Patimă crudă - Cine să vadă, Cine s-audă? Vise cărunte, Nadă prin nadă - Cine s-audă, Cine

Mă rup din somn, de parcă mi-ar fi teamă, Parcă aș rupe-o parte din întreg. Prin viață drumul n-am cum să-l aleg, Eu doar îl sui trecând din vamă-n vamă. Mă mint că n-aud vocea care

Tot călărind pe drum, stingher, Și obosit de-atâta trudă - Cu gâtul sec; cămașa udă - Mă trase umbra spre ungher, Pe vânt să-l fac tăcut-străjer, Iar roua, paparudă. Când, parcă,

Își sfarmă orologiul bătaia de perete - Concentrică vibrare de inimi în ecou - Un semn de taină veche pecetluind sipete; Un vis al răsădirii speranțelor. Din nou! Și-n volbura ce-l arde, și-n

Risipitori, ca tot ce stă sub soare, Ni-e tihna tot mai prinsă în arsură, Un zbor de ne-ncetată aventură, Un vis în vis; o tainică chemare. De câte ori, încinși de-alergătură, Ne revoltăm,

Pe malul unde dosnic zac, Nu-i val să-ncumete a sparge Tăcerea dominând catarge, Semnul ascuns în zodiac. Târât pe-o rână și bătut, Un gând se năruie spre altul: Nisip mărunt tocând

Mi-s drumurile toate o podvoadă, O carte răsfoită înapoi, Un Zig și-un Zag ce-nnoadă și deznoadă Neliniștea trăirilor din noi; Mi-s apele meandre ferecate, Un dans de umbre făr’

Se-nlănțuie cortegiul. De-a călare, Pe zdrențuirea nopții mă desfac S-ating sigiliul porții de intrare, S-adulmec vântul. Paradiziac! Prin legi, ne-nchipuit de legiuite, Bat caldarâmul

mă-ntorn în mine treaz tu crezi că dorm tic-tacul mă punctează uniform separ un gând de altul și-l dezbrac te uiți și crezi că dorm și taci și tac descing pe brațe rupte de

Din adâncimi - pe ape dispersate Ce-și cată vad să-ncalce alt hotar - Călăuzit de-un simțământ primar, Sui treptele-ntrebării ferecate. La poarta înserării gândul bate. Incertitudini

Încins de gânduri mă retrag spre seară Pe drumuri slugărite de demult. Eliberat - ca dintr-un vis ocult - Vântoasele mă prind în horă iară. De-o aripă mă saltă. E prea mult! Urcând,

Nu-i piatră să nu fie răsturnată, Nu-i val nedestrămat de câte-un mal! Scăpată din palatu-i de cristal, Urgia nu se lasă-nzăbălată. Lihnite umbre bat în piedestal De zdruncină, bucată cu