Adrian Erbiceanu

La casa mea neterminată, Pe trepte-nguste de argilă, Își plânge ploaia, înspicată, Durerea strânsă pe șindrilă; Se-nvăluie c-o mantă rece - Eliberată din buiestre - Același vânt ce se

Era frumos ca-ntr-un adânc de vară Ce-și lasă vălul de întunecime Crepuscular, premergător de-o seară Descinsă parcă dintr-o profețime. Treceai, pe aripi de vânt, spectaculară, Prin gânduri

Cine a spus că cerul e posac ? Un fulg, acolo, ce e, te-nfioară ? Nu-i spune lui povești că ești sărac, Că lemne n-ai, doar nu-i întâia oară. Și ce-i mai sănătos ca statu-n ger ? Te naști din

Ce căutam prin noaptea asta rece, Pe căi pe care numai ursul suie, Când nu aveam cu cine mă petrece ? Păream un somnambul pe-o cărăruie, Urmând o umbră degenerescentă, Către o nu știu care

Cantul II Scăpat de umbra ce-mi stătea în cale Pornii să urc făr\' a privi în urmă, Eliberat din lumi materiale. În jurul meu simțeam că lacom scurmă Un gol enorm de aer, simptomatic, Și

Vină Zeiță și dă-mi ajutorul, Odată ajuns la Poarta cea mare, Putere să am să fiu naratorul A tot ce cu mintea clarvăzătoare, Ai să mă-ndrumi să aștern pe hârtie, De \"Sus\" de-o să am sau nu,

Ni-i tropotul mărunt, șoapta modestă - Subliminal mesaj de început, Născut dintr-o durere ce atestă Deșertăciunea timpului pierdut. Cu fiecare clipă mai aproape, Cu fiecare pas tot mai

c-o legănare de felină o boare-n jocul ei emfatic îmi răcorește fruntea plină de-atâtea gânduri simptomatic atras în jocul ei ascuns cu-afilieri de pantomimă pătrund prin

C-o legănare de felină, O boare-n jocul ei emfatic Imi răcorește fruntea plină De-atâtea gânduri. Simptomatic, Atras în jocul ei ascuns Cu-afilieri de pantomimă, Pătrund prin vălu-i

De prin ántice coclauri, ridicați cu osteneală, Scoatem lumii adormite carapacea de sineală, Val prin val trecând, cum vremea, dintr-un veac, într-o clipită, Nu mai lasă nici o urmă de durere sau

Născuți am fost să scriem epopee -Sau cel puțin așa am fost crezut- Când totul se-nvârtea într-o idee Fără sfârșit și fără început. Ne pendulam între opțiunea clară De-a zice :

Când te-am văzut urcai pe scări spirale Þinându-te cu mâinile-amândouă. Un vânt sufla-n tangaje triviale Făcându-mi vechea pestilență, nouă. C-un simț arid, avid cerșeam să plouă, Conturu-ți

Motto: \"Cuvântul spus își năruie cuvântul.\" Adrian Munteanu, Sonet 122 Simt vântul umbrei cum spre somn mă-nclină, Trecând prin mine - parcă mi-ar vorbi Cu simplitate, ca și cum n-ar

Mă-ncearcă, uite-așa, un dor de ducă prin albele zăpezi ce mă-nconjor, s-alerg prin ele, unică nălucă, o spumă pe-un tangaj zămislitor; Mă cere, uite-așa, o alternanță, minuterie pusă pe-un

Tot călărind pe drum, stingher, Și obosit de-atâta trudă - Cu gâtul sec; cămașa udă - Mă trase umbra spre ungher, Pe vânt să-l fac tăcut-străjer, Iar roua, paparudă. Când, parcă,

hai cu mine dincolo de starea-n care păsări ciripi-(ri)-toare plâng ca niște orfeline lasă-ți dorul să turbeze în uitarea fracturată că de-atâta dor de fată nu mai știi de ești cu

mă-ntorn în mine treaz tu crezi că dorm tic-tacul mă punctează uniform separ un gând de altul și-l dezbrac te uiți și crezi că dorm și taci și tac descing pe brațe rupte de

Plutesc ca între două mări de apă: Deasupra-mi cerul gol și legământul De-a nu lăsa uitat așezământul Schimbat pe-un vis ce dă ca să înceapă; In jos, abia întrezărit, pământul, Ca ochiul