Poezie
De prin ántice coclauri
1 min lectură·
Mediu
De prin ántice coclauri, ridicați cu osteneală,
Scoatem lumii adormite carapacea de sineală,
Val prin val trecând, cum vremea, dintr-un veac, într-o clipită,
Nu mai lasă nici o urmă de durere sau ispită.
Prinși în clește de un ornic ce se strânge și destinde,
Sprijinim Nemărginirea, făr' a ști a o cuprinde,
Vis dând graiului și firii, vanitoși să tragem dâre
Peste treptele uitării - lung urcuș... spre coborâre.
De genunchi atârnă greul, tot mai greu să îl suporte,
- Ca durerile, din faceri, adunate în cohorte, -
Când ajunși la poarta vieții, ea ne-nstrună și înhamă
De la Binecuvântare la Chemarea de-a da samă.
Și când ce-a rămas din toate, ne e peste a-nțelege,
Prorocirile din veacuri, încâlcite și betege,
Răscolite, dau să ardă pe colinele bătrâne...
"Toate-s praf...", spunea poetul,... Numai dragostea rămâne!
002.846
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Adrian Erbiceanu
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 135
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 16
- Actualizat