Adrian Erbiceanu

Ca lacătul ce nu se mai descuie când ai nevoie și-l înfrunți febril, în brațe te strângeam ca pe-o statuie încorporată-n simțul meu tactil. Atâtea ți-aș fi spus, dar ce cuvinte puteam găsi,

Mi-am risipit prin note vechi talentul Făcându-l pentru suflet mănăstire. Din viitor am prelevat prezentul Cerându-i, în genunchi, milostivire. Exonerat, m-am dat de ceasul morții; Pulsa

Atâtea ape pier și nu se-ntorc Să vadă pieptul muntelui cum storc, Mocnind în zbucium - aprigă chemare - Ca-n primul tremur - prima sărutare - Atâtea frunze cad, codrul rărindu-l Să-l bată

Intrăm în spațiul care se dilată, pe un culoar profund, învârtejit pe-o scară printre vise spiralată, pe care ne-nvârtim la nesfârșit, ne confesăm -umilă jucărie- ca martori ai supremului

Curg toamnele, cum vinu-n oale sparte, Cu izul lor de fum înăbușit... Antecedent de nedestăinuit În ascensiunea care ne împarte. Cad zilele, prin ele încleștate, Victime într-un plan

Planul l-am desfășurat de-a latul Să fie ca-n jurnale, pe de-a-ntreg : Atât îmi ia pe zi, bacșis, umblatul, Și-atât pantofii rupți când vreau să-i dreg. O parte-o iau și-o tai în părți egale

Mă-ncearcă, uite-așa, un dor de ducă prin albele zăpezi ce mă-nconjor, s-alerg prin ele, unică nălucă, o spumă pe-un tangaj zămislitor; Mă cere, uite-așa, o alternanță, minuterie pusă pe-un

Claustrofobiozați de judecăți Ireversibil instilate-n minte, Pe-același drum, parcurs și alte dăți, Ne arde îndoiala din cuvinte. Eram făcuți să fim obedienți ; Þineam în brațe blidul de

1 Mi-au cutreierat pletele nisipul și apa și vântul colo jos, în lagună. Mișcarea - liniștea mea - zăcea rătăcită în ierbi, dar n-a știut sau n-a vrut să-mi spună... O caut

Cine a spus că cerul e posac ? Un fulg, acolo, ce e, te-nfioară ? Nu-i spune lui povești că ești sărac, Că lemne n-ai, doar nu-i întâia oară. Și ce-i mai sănătos ca statu-n ger ? Te naști din

Atuncea, când te așteptam la poartă, Ca într-un vis, cu sufletul la gură, Zadarnic încercam clipita moartă, Debalansată, să mi-o fac măsură. Un foc erai, dezlănțuit de soartă, Zăgăzuind o

Mi-a fost o predicțiune fluturată Cu un \"prosop\" învărtejit, cârlig : Cât am de alergat prin lumea lată, Cât am să pierd, și cât am să câștig. A-nchis țiganca banul bun în

Ni-i tropotul mărunt, șoapta modestă - Subliminal mesaj de început, Născut dintr-o durere ce atestă Deșertăciunea timpului pierdut. Cu fiecare clipă mai aproape, Cu fiecare pas tot mai

Norocul tău, imperturbabil, trece - Miraj rodind al clipelor traiect... Îi bei - ca dintr-o cupă apa rece - Lumina lui, ori șovăi circumspect? Pleacă norocul sau ar da să vină? Ce drum în

Ca să nu pățească iară Ca mai an, când pe nimica A cerut un bob sau două La vecina sa Furnica, Iar aceasta, șugubeață, Făr’ prea multe să-i cuvânte Îl trimise jos, sub grindă, Pentru-n bob, un

Plutesc ca între două mări de apă: Deasupra-mi cerul gol și legământul De-a nu lăsa uitat așezământul Schimbat pe-un vis ce dă ca să înceapă; In jos, abia întrezărit, pământul, Ca ochiul

I-a cârpit o palmă: -“Na! Până-acum nu știi nimica!” Puiul, asurzit de ea, Invăță, în schimb, ce-i frica... -“Rău și leneș te-ai născut; Ai noroc că-ți sunt dădacă!”... Puiul, vânăt de

Nu m-am mai urcat pe munte demult și totuși visez; Sunt tot mai adânc, tot mai adânc, pe o alee ce duce cât mai departe de sat, și umblu, nu știu de ce, îmbrăcat, cămașa de noapte am

Ne prelevăm, prin gânduri abstinente, De haosul predestinat în noi, Lăsând adânc ascunse, insolvente, Nevoile bătute de nevoi. Ne căutăm spre-a ne găsi sau, poate, Răstălmăcind mandatul