Poezie
Divina Tragedie
Cantul XIII
3 min lectură·
Mediu
Pe ei, dă, Doamne, o Mineriadă!
Că din nimica mi-au făcut probleme,
Stârnind furtuni ce-n mine dau să cadă
Și nu găsesc scăpare. Și nici vreme
Să-ncerc a repara ce se mai poate,
Pe vârful ăsta-mpodobit cu steme.
Cu sacul meu, din care n-am ce scoate,
Pornit de pe tărâmuri geto-dace,
Eu, pe Olymp, sunt doar o vietate!
Dar vremile și \"forțele\" rapace,
Cu sprijin dat de Unități Terestre,
Stau gata să apese pe trăgace.
-\"Vrei să mă vezi în dungi și cu căpestre ?
Vrei, iar, să-mi fie viața târnuită?
Salvează-mă, oriunde-ai fi, Maestre!
Sunt un fitil aprins, la dinamită!
Ce pot să fac să mă revăd afară,
Amestecat în \"gloata parazită\"?
Maestre, nu-ți fă neamul de ocară!
Nu mă lăsa căzut pe cazemată!...
Maestreee!...Unde ești?...că mă omoară!\"...
Ca din neant, o mână înghețată,
Se-ntinse salvatoare, ca o punte,
Din ce-am intrat, afară să mă scoată.
-\"Copile, îți văd pletele cărunte;
Cum de-ai ajuns în \"Marea Adunare\"?
Doar ți-am spun clar: să nu te urci pe munte!
Acum mă chemi? Ajuns la disperare?!
Credeai că ai să dai peste-o nuntire?
\"Nuntirea\" era gata să te-omoare!\"
Și, strâns în chingi, mă trase spre ieșire,
Fără să-i pese de ce zic \"geambașii\"
Tocmiți de noua/veche \"rânduire\".
-\"Grăbește-te, să nu scăpăm luntrașii !\"
Și-n urma lui, prin liniștea morbidă,
- Mergând docil și numărându-mi pașii –
Ca un portal ce sta să se deschidă,
O cale apăru: marcând limanul
Ce m-atragea în lumea translucidă...
Pe trup, de frig, îmi tremura sumanul,
Când vorbe mă-ncolțiră, fracturate:
-\"Fii pregătit...te-așteaptă...Veteranul !\"...
Dintr-un Nimic, ajuns Enormitate -
Mă prinse-n fibra lui congenitală,
Un Timp ce refuza să se dilate,
Să pot da piept cu \"Umbra Genială\"...
-\"Adus-ai, cum ți-am ordonat, Armura -
Pavăza mea, în treaba capitală ?\"
Ghicind, ca din ghioc, încurcătura,
În care mă băgasem fără vrere,
Voiam să țip, dar nu mă ținea gura!
Cu ultima fărâmă de putere,
I-am strecurat, ca hoții, cea desagă,
Să las în urmă visele-himere!
Iluzie deșartă! Din zănoagă
Mă-nlănțuia o Mare nevăzută,
Golindu-mă de gânduri și de vlagă.
-\"Maestre, calea mi-e contrafăcută
De-o vrere care, grav, mă cumpănește.
Ajută-mă, nu mă lăsa-n derută!\"
-\"Ce-aveai în sac, de zaci ca prins în clește?\"
-\"Mănușile,...mantaua...și-o cagulă\"...
Ca áripa furtunii care crește,
Vâltoarea mă cuprinse, nesătulă
-Un punct pierdut, prin spațiu-n dilatare-
Intact să mă extragă din celulă.
Un Univers se puse în mișcare –
Pasaj către o nouă dimensiune,
Târând un urlet după el: \"Trădare!...
E-o instigare la rebe-li-une!
Te prind io, când mai treci pe-aci,... răcane!\"...
Spre cinstea mea și-a numelor străbune,
Timpul curgea pe vechile cadrane.
Condus de forța pusă să m-ajute,
Eu lunecam spre lumile \"umane\":
O umbră, printre \"umbrele pierdute\".
Pe când, surprins de-atâtea revelații,
Mă minunam, de cele petrecute,
Văzui o mână scrijelind pe spații:
\"IEȘIREA, NUMAI, PENTRU CINE POATE!\"
-\"Colega,...am ajuns...la destinații!\"
Și Fratele mă-mbrățișă: ca frate,
Dorindu-mi să ne revedem cu bine,
Pe când mă voi vedea-n Eternitate...
Singur, cu cine să țin sfat? Cu cine?!...
Prin noaptea ce dădea să se dezică,
Fără de glas, cu gândul la coline,
Mă scuturam de vremuri și de frică:
Doamne, nu vezi, din neagra ignoranță,
Un neam, precum un val, că se ridică?
Dacă-i vânjos și plin de cutezanță,
De ce-i menit să umble prin istorii,
Flămând și gol și fără de speranță?
Cu câte-o ocnă, zilnic, în toți porii,
Pe muche cât o să-l mai țină ora?
Sătul de-atâtea sfaturi iluzorii,
Nu-i oare Timpul copt, să-și joace Hora?...
Și, din pustiul nopții infidele,
Scăpate ca din mână de Pandora,
Pe cerul Þării se iviră stele.
063904
0
cand il citesc pe Adrian Erbiceanu imi vine sa plang... vad atata talent... clasicul imbinat cu modern... cate rotatii si ameteala...si....si.... in plus, ma duce cu gandul la faptul ca ceea ce scriu eu e un maaaare nimic. vreau sa cumpar acel volum \"Divina tragedie\"...
mmm...unde e Beatrice? :)