George Gordon Noel Byron

O,dacă Soarta ne unea, Cum îmi juraseși, mi se pare, N-aș mai fi fost, în pacea mea, De-atâtea nebunii în stare ! De vină tu ești,deci,

CAIN1 Un Mister „Șarpele insă era cel mai [șiret dintre toate fiarele de pe pămînt, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.\" FACEBEA, Cap. III,

I had a dream, which was not all a dream. The bright sun was extinguished, and the stars Did wander darkling in the eternal space, Rayless, and

A turban carved in coarsest stone, A pillar with rank weeds o\'ergrown, Whereon can now be scarcely read The Koran verse that mourns the

Missolonghi, Jan. 22, 1824 \'Tis time this heart should be unmoved, Since others it hath ceased to move: Yet, though I cannot be beloved, Still

From Job A spirit passed before me: I beheld The face of immortality unveiled - Deep sleep came down on every eye save mine - And there it

To sit on rocks, to muse o\'er flood and fell, To slowly trace the forest\'s shady scene, Where things that own not man\'s dominion dwell, And

I stood beside the grave of him who blazed The comet of a season, and I saw The humblest of all sepulchres, and gazed With not the less of sorrow

Când iar în lut din lumea lui trufașă Coboară omul preamărit din fașă, Sculpturi măiestre somnul îi veghează Și urne țin durerea veșnic

The Assyrian came down like the wolf on the fold, And his cohorts were gleaming in purple and gold; And the sheen of their spears was like stars on

My boat is on the shore, And my bark is on the sea; But, before I go, Tom Moore, Here\'s a double health to thee! Here\'s a sigh to those who

Decât o zdreanță dintr-un strai prea-sfânt Cu spini mai bine-ncins peste mijloc. Chiar dacă v-ați jura c-acel veșmânt A fost în glumă pus,

Iubirea-ntreagă, nu cea ideală, Splendoare-nchipuită, – ce-i un nume Frumos, și-atât. – Un lucru ce nu-nșală, Vrăjit și viu ca și

De-ai fi de rit roman, se înțelege Că te-ai purta la Roma – cum s-a spus – Ca un roman să fii la post supus. Ca protestant sau bolnav ți-ai

Pe amatori, spre-a nu-i lovi năpasta, I-aș sfătui, nainte de-a pleca, Să-și roage bucătarul sau nevasta Să ia din Strand, dar nu doar o

O, ce minune mâna să-ți strecori În lada cu monezi, să te desfeți! (Nu bani cu chip de vechi cuceritori: Monedei roase nu-i dă coiful

Spun bun-rămas mâncării pipărate Și cărnii fripte, căci intrând în post, Vreo patruzeci de zile încheiate, Se vor hrăni cu pește vechi și

I Ni-i viața dublă: somnul își are lumea lui – Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greșit Viață și moarte. Somnul își are lumea

În Desdemona, Shakespeare ne-ar arăta Păcatele femeii. E ușor, Verona sau Veneția să-ți dea O probă astăzi. Soț bănuitor, Să-și gâtuie

Ochiadele se schimbă în suspin, Suspinu-n dor și doru-n vorbe vii, Iar vorbele-n răvaș ce zboară lin Pe-aripile Mercurilor zglobii, Dibaci

Venețienele spuneam că par O cadră de Giorgione. Și chiar sunt Așa, plecate peste pălimar (Sporește-al frumuseții dalb veșmânt Când e abia

Văzuta-i o gondola? Nu? Atunci Să ți-o descriu amănunțit: e-o barcă Obișnuită-aici, cu linii lungi, Ușoară dar solidă, și-o

Însă, din toate, știți, oare, –n ce loc Era mai mult zarvă-n carnaval, Cântări mai multe, serenade, joc, Mistere, haz și-atâtea măști la bal Că

E Carnavalu-această sărbătoare. Adică: – ”adio carne”; nimerit Pe cât socot, căci ei în postul mare Înfulecă doar pește învechit. De ce-n

E-al lui pământul! Navele-i aduc, Cu fiecare drum, de peste mări, Din Ceilon, China, parfumatul suc. Gem carele-i prea pline, pe cărări, Și

E o himeră-a tinereții, când Pe orice chip noi ochii ațintim, – O vrajă, vai! Ce zboară prea curând – Căci gingășia fragedă-o zărim Pe

Căci dacă sunt geloși și ei vreodată, Nu-s crunți precum Othello, negru drac, Ce-a sugrumat femeia vinovată În patu-I moale. Fiii ăstui

Dar să nu-mi uit povestea. Mai acum Vro treizeci-patruzeci de ani, era, În timpul carnavalului, duium De măscărici și măști și, iac-așa S-a

Venețiene chipeșe zărești Și azi, cu ochii negri, sprâncenați, Cu fețe dulci ca-n pânzele grecești, Prost imitate-n timpii-apropiați. Când

Pe lungi canaluri lunecă grăbit Sau lent, pe sub Rialto, noapte, zi, Dau roată teatrelor c-un brâu cernit Și-așteaptă în livrele, parc-ar

Oricine,-ncolo, slobod e să-și pună Surtuc sau glugă, manta de-orice soi, Cum se îmbracă-n Rag Fair lumea bună Cu mare râvnă sau glumind;

O, aur pur! Nu-i plângeți pe avari! Plăcerea lor e veșnic fără saț, Căci toate celelalte, mici și mari, Se prind și-atârnă de-auritul

She walks in beauty, like the night Of cloudless climes and starry skies; And all that\'s best of dark and bright Meet in her aspect and her

Sublimul meșter de culori. Când treci Pe la palatal lui Manfrini, chiar De-s altele, vezi-i tabloul, deci, Cel mai frumos din toate; nu-n

Barbare-s evurile medii, dar Nici unul nu-i ca vârsta de mijloc A omului. De-aș ști ce e măcar! Îmi pare că-i ceva între proroc Și-ntre

Să nu-mi pierd șirul... Cel dintâi, nu spun, Dar printre primii, Juan cel năzdrăvan Se cațără pe zid, ca un nebun La Ismail, de parcă an de

Te saturi de amor, dezmăț sau vin. Ambiția te sfâșie și pierzi Ce-ai câștigat la zaruri, dar puțin Câte puțin s-aduni mereu

Prea tânăr ești la treizeci și cinci de-ani Pentru moșnegi, prea vârstnic – pentru juni. De ce trăiești? Cu cine să te-aduni? Ți-ai

Ani lungi, dar vai, puțini s-au scurs de când Eu și-al meu Harold hoinărim avan. Am plâns și-am suferit din când în când, Dar parcă stând pe

Oprește! Stai! Țărâna de subt pași A fost o-mpărăție. Pare-acum Strivită de-un cutremur uriaș. Statui sau temple nu-ntâlnești în drum, Ci

Ne-asemuit ținut, ce-a fost, o, Crist, De ceruri răsfățat, Divin tablou! În arbori poame dulci, ca de-ametist. Colinele-ncărcate. Dar din

Dar nu-și ascund, sub măști în Carnaval, Durerea, unii?oare chinul lor Nu geme-n șoapta fiecărui val? Nu-i pentru ei sfruntare și izvor De

El singur e cu-adevărat poet! E gata să-ți arate, orișicând, Cu patimă grămadă de bănet, La care-atâți visează, colindând Oceanele. În

Pe mare iar! Da, iar sub mine-o simt Săltând, ca-n frâu ținut, un aprig șarg! O, vuiet! Te salut! Din locul strâmt Mă du-n vârtej de valuri ce

De nu-i stăpân amorul, banii sunt: Doboară crângul, de le e pe plac. Curți, tabere, s-ar spulbera în vânt De n-ar fi ei. ”Nu-ți lua, de

O, soare-al celor fără somn! Stea a-ntristării! Ce licărești înlăcrimată-n geana zării, Tu ce străpungi, fără s-atingi, bezna tăriei, Cum

Să-l plângi pe-avar? V-am spus: cu mai nimic Își tine viața. Oare sfinții nu-s Asemeni lui? Și fost-a vreun schivnic Ce ține post bătut de Cel

”În tabără, la curte,-n crâng – stăpân E-amorul! El e raiul – raiu-i el”, Îndrugă bardul. Greu mi-I să-l îngân (În poezie nu-i ușor de

în traducerea lui Aurel Covaci: Biet om, spre cer privești, când de pământ Legat ești! Că exiști nu ți-e de-ajuns? Vrei viață și dincolo

Să-mi amintesc, să-mi amintesc de tine! Până când apa Letei te-o sorbi, Ca visul rău, căință și rușine Te-or urmări, în fiecare zi!

Vrea poate să-nzestreze un spital? Să-nalțe-o școală sau un dom – mai știi! – Pe care să-și imprime chipul pal? Sau poate năzuiește

în traducerea lui Aurel Covaci: Dar gata cu războinicii... Să lupte, Pierzându-și viața și râvnind renume. Cei morți din Faimă nu pot să

De-ar fi de toate astea stăpânit, Sau doar de câteva, în viața lui, – Nebunule ce-l crezi pe-avar smintit, Care-i scrânteala ta? Te rog

Oricum ar fi, atunci când nu te-nsori, Iubirea nu-i furișă? E un soi De dragoste și nunta, uneori La lucrul ăsta, greu să afli doi Să

V Aici se schimbă visul din nou. Iubita lui Se măritase-acum cu altul dar bărbatul N-o prea iubea. Departe, -n ținutul ei natal, La mii de

II Două făpturi văzut-am, în plină tinerețe, Șezând, întinse-n iarba, pe-un delușor, tihnit, Colina care-ncheie, cu dulcea-i pantă,

III Dar visu-și schimbă cursul: văd o străveche casă Și-un armăsar la poartă, învesmântat bogat, Iar în capela veche, flăcăul despre

Ei, și fidelul liberal Laffite, Domnesc în Europa. Iar când fac Un împrumut, nu trag numai profit. Răstoarnă tronuri, vâră țări în

Zidu-i da ghes să zboare la asalt, Ca un gonaci care-ntâlnește-n drum, La alergări, un gard sau drug înalt, – Tot tineretul Angliei,

Ocean imens! De prunc tu mi-ai fost scump! Tânjeam să-ți joc pe piept cu valu-n spume, Brizanții tăi de țărmuri când se rump; N-aveam

Cântarul lumii cine l-a-nșfăcat? Congresul regalist sau liberal În mâna cui e? Cine-a ațâțat În Spania, desculții? (Nu-i jurnal În

O, ce minune mâna să-ți strecori În lada cu monezi, să te desfeți! Nu bani cu chip de vechi cuceritori; Monedei roase nu-i dă coiful

Văzând, Lascy, că-i vin în ajutor Acești flăcăi, parcă picați din cer În clipa când se retrăgea de zor, Se înturnă spre Juan și-i zise: –

Pătrunseră-n oraș. O, timp etern! „Domnu-a făcut natura, omul muri” – Grăiește Cowper. Drept e-acest refren! Ninive, Tirul, sunt

El murmură, înjură, și-n curând, Ca David, dă cu pietre-n uriaș, Pe urmă vin și armele de rând, Când deznădejdea iese din făgaș. E-atunci

Ciudat e însă că-n zadar, apoi, S-au învrăjbit în numele-i cinstit, Mulțimile. N-au fost, ca el, eroi Și însăși gloria-i un zdrăngănit De

Vorbi-n nemțește. Pricepe Juan Ca și-n sanscrită – deci ca vai de el. Îl salută pe mândrul căpitan Văzându-l cu cocarde fel de fel, Și la

IV Se schimbă iară visul: e-acum bărbat, flăcăul. Aflându-și adăpostul într-un ținut pustiu, Dogorâtor, sălbatic, el sufletul și-l

Că dacă Blucher, Bulow, Gneisenau, Și alții-n „ow” și „au” n-ar fi venit Să-i sperie pe cei care luptau Asemeni leopardului

Deci: printre primii. Cel dintâi, nu zic. Prioritatea poate, foarte des, – Fie că unul ți-e sau nu amic – Să nască certuri grave. Un

Ce-n două lungi octave-am povestit S-a petrecut într-un minut. În schimb Un car de fărădelegi s-au îmbulzit Să-și facă loc în acest scurt

Când nu vorbești aceeași limbă, greu Te înțelegi – darmite în război Când răcnetele tulbură mereu Cuvintele, și crimele curg roi, – Le știe

Tălăzuiește,-adânc ocean de-azur! O, mii de flote îți plutesc pe val, Dar omul, care strică totu-n jur, Nimic nu-ți strică dincolo de

VI Și iar se schimbă visul. Pribeagul s-a întors Și-l văd pășind în fața altarului, la braț Cu tânăra-i mireasa suavă. E frumoasă, Dar nu

Pe Silla, omucidul, nu-l socot: Se spune că norocul l-a slujit. Dar printre marii oameni, cred că pot Să-l socotesc drept cel mai fericit Pe

Decât silit de soartă, valuri, vânt, Sau rude-apropiate – tot un drac. Ci sacre legături n-au crezământ Aici, în toiul luptei, la atac. El –

Ei și? Să-i ți Cel de Sus pe regi, Că-n pământeni nădejdi prea mari nu am, Mi-a spus o păsărică: înțelegi? Li s-a urât noroadelor de

Iată-l aici pe omul învățat De prunc, s-adoarmă ca un prunc, pe-un piept De dulcinee. O fi fost bărbat, Dar raiul lui acesta fu. E

O, unde ești, vlăstar de falnici regi? Speranța multor nații e zdrobită! Tu, moarte cruntă, nu puteai s-alegi Pe una mai de rând, mai

Îl ocolea omorul: nu-i un fiu Al pustniciei. Dar era voinic. Căci în adâncul codrului pustiu Trăiește sănătatea, cu nimic De oameni

„Cât Coliseul sta-va în picioare, Va sta și Roma – iar cu el odată, Cădea-va Roma; și de Roma piere, Și lumea piere.” – ne-a lăsat

Iluminat, de te oprești o clipă, Guști nu numai plăcerile minunii, Nu faci doar de-adorație risipă, N-admiri doar claritatea

Oglindă ești pentru-al Tăriei Domn, Ce chipu-și vede în furtuni!... Ești lin Ori răscolit, apururi fără somn... La Tropic, fierbi... La Pol,

Ruini! Dar ce ruini! Din lespezi rupte De-aici s-au ridicat cetăți, palate, Orașe chiar, de veacuri neîntrerupte! De unde s-au mai smuls

Străvechea Căii Laptelui poveste Nu are-n tâlcul ei mai blândă rază; O constelație mai dulce este Și Firea-n ea triumful stă să-și

Domnește hăul, ca s-aflăm din vreme Ce-om fi și noi în beznele funebre. Și Gloria, ah, stă să ne mai cheme, Și numele ni le visăm

Al artelor din vremi mai nălțătoare, Tu, ros de Timp, dar tot desăvârșit, În suflet verși sfințenie, – mpăcare, Și crede-artistul iubitor de

... Sever, sublim și simplu, maiestos, Și zeilor, și sfinților palat, De la anticul Joe la Christos, Cruțat de Timp, chiar

Ți-a fost veșmântul de nuntire doliu, Și mort ți-e al nuntirii fruct – și-i moartă Ea, tuturor mândrie și orgoliu, Cu păr de aur –

Ci iată lacul Nemi, între dealuri Împădurite, încât cruntul vânt, Ce smulge arbori și stârnește valuri, Dând spumelor spre cer cumplit

Ce-n umbră schimbă viață și substanțe, Tot ce Natura pus-a-n oameni vii, Liman lipsit de gânduri, vreri, speranțe, Universală beznă cu

Dar am uitat că pelerinul meu La templu a ajuns – și bun rămas Îi spun, fiind la cap de drum și eu. Mediterana însă încă-un ceas S-o

Nu-ți lasă urme-n val... Nici șesul tău Nu-i prada lui – căci te răscoli cumplit Și-l scuturi ori îl sorbi în fund de hău. El – laș –

Avea și ea aceeași soartă poate... Dar inima nu crede! Preafrumoasă Și plină de firească bunătate, Ea, de curând și mamă, și mireasă, O,

Dar liniște! Din hău aud o larmă Un murmur surd, un murmur de departe, Cum iscă un popor la ceas de-alarmă, Atunci când Soarta l-a rănit

Dar unde-n sânge se scaldă Omorul, Și nații se-mbulzeau pe străzi precum Torentul care, părăsind priporul, Cu vuiet printre stânci își taie

O, de-aș avea-n deșert sălaș, alături De-un suflet drag și plin de frăgezime, Și gândul despre oameni dând în lături, Pe ea doar s-o iubesc,

Dar iată Domul vast pe lângă care Chilie-i al Dianei templu-ales; Lui Christ zidit e-n locul unde-și are Mormânt martirul lui... Eu, la

Vai nouă – și nu ei! Ea doarme lin... Ce-o aștepta? Nesigura iubire A plebei, sfaturi ascunzând venin, Minciuni, fățărnicie,

Te joci cu tunuri ce sparg ziduri groase Sfărmând cetăți și speriind popoare Și regilor le bagă spaima-n oase; Leviathani din lemnul cel mai

Sfârșita truda... Vocea mea răsună, Stârnind ecouri, cea din urmă oară. Se stinge-un vis prea lung cântat pe strună Ca torțele ce bezna-mi

În fața mea Gladiatorul zace, Proptit în mâini, murind, dar – brav bărbat – Cu soarta-i crudă gata să se-mpace; Durerea-și stăpânește,

Pe țărmul tău imperii înfloriră: Cartagina, Atena, Roma, dar, Când Timpul ori barbari le năruiră, Tu ai rămas, ocean, la fel de

Dar printre temple vechi și noi biserici, Nimic nu-ți poate fi asemeni ție, Sfânt monument, unde cinstiții clerici Îl proslăvesc pe Domnul

Adio! E-un cuvânt ce întristează! Vă zic adio totuși celor care Eroul mi-ați urmat, cu mintea trează, Și în această

Țăranca naște – ea nu moare însă, Iar tu te-ai stins iubită, încât chiar De hulitori de regi vei fi deplânsă. Ne pierdem sfântul libertății

Dar ce se-ascunde-n umbră de firidă? Ce văd? Nimic... Ba văd nedeslușite Contururi stând acolo să se-nchidă, Năluci de-nchipuire

Dar bătrânețea e aici hrănită De tinerețe... unui bun părinte Îi dă să sugă fiica lui iubită, Suc – dar din darul sângelui fierbinte! Nu,

Albano-i curge către vale,- aproape Și Tibrul, spre mediterane spații, Ce scaldă Lautiumu-n val de ape, De-aici „Cânt armele și pe

Plăcerea-i o pădure necălcată, Și-un țărm pustiu e vrajă – și e lume În loc de om nestrăbătut vreodată; E muzică-n vuindul val în

În ei e-al vieții suc, întâia hrană Ce-o sugem, căci i-i inima izvor. Ce fericit, tihnit, mult dulcea mană O soarbe pruncul, gângurind

Dar când pe arcul cel mai înalt, bălaie, Apare luna, și-n spărturi pătrunde Pâlpâitoarea stelelor văpaie; Când fâlfâie peste zidiri

De intri, măreția-i nu te-apasă, Căci geniul acestui loc îți crește Un suflet colosal, ce-și află casă Doar în sălașul vast unde,

Era aici vacarm de nedescris, Cu murmure de milă și ovații, Când omul de alt om era ucis. De ce? Să se distreze împărații! Și ce-i de

Dar am trăit – și n-am trăit în van; Căci focu-n piept și mintea de-mi slăbesc, Și pier luptând cu chinul meu tiran, În mine e un ce

Ci haidem spre-al lui Hadrian morman, Ce-i după piramida egipteană O copie – și el s-a dus taman La Nil, să și-o aleagă pe

Le-aude, dar nu-l mișcă nicidecum, Căci ochii, inima, la ceas de moarte, I-s dincolo de Dunăre acum. Nu-i pasă că de viață se

Așa va fi... Putere de temut, Prin vrajă revelată, fără nume, Aici, în miez de noapte, te salut! Ne-ndemni spre-o reculegere

Pășind, vezi eleganta catedrală Tot mai imensă cum, pe Alpi în sus, Tot mai departe-ți pare-a crestei fală. Însă imensitatea-i s-a

Ci pe Laocoon la Vatican Privește-l... E prin suferinți sfințit; A tatălui iubire și alean, Cum și răbdarea lui de neclintit Se

Ci iată-l pe-un arcaș ce greș n-a dat, Zeu al luminii, vieții, poeziei, Un soare-n chip de om, străluminat De aura izbânzii

Dar formele-i sunt vis, vis de iubire Al unei nimfe solitare, goale, Dorindu-și un nemuritor drept mire – Un vis al frumuseții ideale, Din

Dar ce se-ascunde-n umbră de firidă? Ce văd? Nimic... Ba văd nedeslușite Contururi stând acolo să se-nchidă, Năluci de-nchipuire

Cu ochiul cum n-o poți cuprinde toată, Contemplă-i părțile-alcătuitoare, Căci cum oceanul țărmuri mii ți-arată, Și ea în mii de chipuri

Căci slab tu prin virtuțile trupești, Treptat prinzi vastul tot – și n-ai cuvinte Pentru adânci simțiri dumnezeiești; Și-aici, în fața

De-i drept că Prometeu răpi scânteia, Sădind-o-n om, ea zeilor plătită Le-a fost în marmură după aceea. De muritoare mâini de-i

... Dar peregrinul meu, cântat de vers, Ce muză-mi însoțea, pe unde este? Pe nicăieri el oare n-a mai mers Și punct așteaptă lunga mea

¡Sol del que triste vela, astro de cumbre fría, cuyos trémulos rayos de la noche para mostrar las sombras sólo brillan! ¡Oh, cuánto te

She walks in beauty, like the night Of cloudless climes and starry skies; And all that\'s best of dark and bright Meet in her aspect and

I stood in Venice, on the Bridge of Sighs, A palace and a prison on each hand: I saw from out the wave her structures rise As from the

So, we\'ll go no more a roving So late into the night, Though the heart be still as loving, And the moon be still as bright. For the

When we two parted In silence and tears, Half broken-hearted To sever for years, Pale grew thy cheek and cold, Colder thy