Visul - III
de George Gordon Noel Byron(2015)
1 min lectură
Mediu
III
Dar visu-și schimbă cursul: văd o străveche casă
Și-un armăsar la poartă, învesmântat bogat,
Iar în capela veche, flăcăul despre care
V-am povestit, el, singur, pășind îngândurat,
Cu fața pală. Iată-l că prinde-n mâna pana,
Se-așează, slovenește ceva ce n-am putut
Să dezlusesc, în palme apoi și-ascunde fruntea,
Un tremur îl străbate, se scoală și sfâșie
Cu mâinile și dinții scrisoarea, dar nu varsă
O lacrimă, ci fruntea-și înalță-ngândurat
Și liniștit. În vreme ce cugetă, deodată
Femeia mult-iubită-n capelă a pătruns,
Senină, zâmbitoare, deși știa preabine
Ce zbucium îl frământă – știa, căci ele văd
Dintr-o privire numai – că inima-i tânjește
De dorul ei; ea chinul i-l cunoaște și, totuși,
Nu-nțelegea nimica. El se clinti din loc,
Cu-o strângere ușoară și rece îi luă mâna,
Pe fata lui, o clipă, se-ntipări noianul
De gânduri tăinuite, dar fără veste, toate
Se stinseră, iar mâna-i căzu fără putere,
Cu pași înceți spre poarta porni, dar n-arăta
C-ar vrea să-și ia adio: se desparte zâmbind.
Trecu prin greaua poartă-a palatului, urcă
În șa și-n lumea largă porni. De-atunci nicicând
N-a mai trecut el pragul bătrân și înnegrit.