Francesco Petrarca

SONETUL 3 În plină zi sta soarele să piară De mila Creatorului zidirii, Cînd m-au străpuns săgețile privirii Și ochii voștri, Doamnă, mă

De nu-i iubire ceea ce simt- ce, dar, să fie? Și de-i iubire, spune-mi ce lucru e și nu-i? E rău? De ce atuncea mi-i dulce chinul lui? E bun? De

Acea privighetoare, ce-n noaptea liniștită Își plînge puii, poate, sau de dragul de ei tovarăș, Văzduhul și cîmpia le umple iar și iarăș Cu

Voi, care-n sonul rimelor aceste Aflați suspinul ce în timp, departe, Hrăni un tînăr rătăcit, ce-n parte Era un altul decît cel ce

I Italia mea nu sînt în stare prin cuvinte Să-ți lecuiesc atîtea răni mortale Cîte văd adesea pe trupul tău frumos; Dar aș dori să fie oftatul

Acum mai bine de șase veacuri, anume în 6 aprilie 1327, la ceasul slujbei de dimineață, în biserica Sfînta Clara din Avignon, un tînăr italian

Iubirea și destinul și mintea mea-mpreună - Scîrbită de ce vede, întoarsă spre trecut- Mă copleșesc atîta, că ciudă port nebună Acelui ce se află

Pierdută mi-este pacea: n-am arme să mă bat, Și sper, și ard, și-s gheață, și mă cuprinde frica, Și-n ceruri zbor și-n țărnă zac pururi

Stingher și plin de gînduri, adesea rătăcesc Pe drumuri neumblate, cu pași înceși, tîrzii, Și în țărînă caut cu ochi atenți și vii Vreo urmă

Cînd e să plec, la fiece pas mă-ntorc din cale Spre tine. Greu purtîndu-l, mi-e trupul frînt în două... Sorbind același aer cu tine, vlagă

Am obosit atîta gîndind cum gîndul meu Nu obosi să-ți fie doar ție închinat. Cum singur nu-mi curm traiul acesta blestemat, Să scap de apăsarea

Cu cît sînt mai aproape de cel din urmă ceas Ce numai el scurtează mizeria umană, Cu-atît văd ce grăbit e al vremii ager pas- Și să mai sper în

În care colț din ceruri și-anume-n ce tipare Găsi model Natura, atunci cînd făuri Făptura cea mai dragă? Creînd-o, ea voi S-arate lumii cîtă

Închisă mi-este calea oricărei izbăviri. Astfel, pe-al deznădejdii drum aspru calc, departe De ochii Ei în care( prin jocul cărei

M-aruncă în pustie unde e veșnic soare, Ori unde gheața-nvinge văpaia lui domoală, Ori unde-a lui căldură e calmă și egală; Și du-mă unde caru-i

În înălțimi sînt pasări cu ochi atît de viu, Încît fără de teamă privesc oricînd la soare; Dar altele nu-ndură lumina-i sclipitoare Și ies, la

Nu am de ce să lupt și nu am pace, mă tem și sper și ard și sunt de gheață, ființa-mi zboară-n cer, în țărnă zace, îmbrățișez, nimic nu am în

Spirit ales, ce-n jalea lumeștei noastre văi, Dirigui trupul care adăpostește-acum Un ne-nfricat, eroic și prea-nțelept senior; Ajuns să porți

De Babilonul-acesta - încălcător de crez, A greșurilor mamă, durerilor lăcaș, Nerușinării pradă și binelui vrăjmaș - Fugii departe, viața curată

Voi ce-ascultați în aste răzlețe rime cum Cad rînd pe rînd suspine ce-n anii tinereții, La ceasul slăbiciunii, au fost un sprijin vieții, Pe cînd

Mi-i inima prea plină de-o dulce desfătare Ce m-a vrăjit din ziua când am privit-o-ntâi, Și orb aș vrea de-acuma în viață să rămâi, Căci

Vrăjmașa mea, oglinda, în care-ți tot privești Fermecătoarea față, de cer și-Amor slăvită, Întru a mea pieire te face să-ndrăgești Nu vraja ei, ci

Cu cât mai mult de ziua cea din urmă Mă-apropii, - dar tristețea mă grăbește,- Mai clar văd timpul cum se năruiește Și vana mea speranță cum se

Ani doăzeci și unu-am ars în chinul Amorului, visând o zi mai bună; Madona, cu-a mea inimă-mpreună, Alți zece ani e-n cer, și-mi plâng

Coloană glorioasă, ce susține Speranța noastră și latinul nume, Pe care-n drumu-i n-a fost a-l supune Iupiter cu furtuni de groază

Acum mai bine de șase veacuri, anume în 6 aprilie 1327, la ceasul slujbei de dimineață, în biserica Sfînta Clara din Avignon, un tînăr italian

Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono di quei sospiri ond’io nutriva ‘l core in sul mio primo giovanile errore quand’era in parte altr’uom da

I Et michi conspicuum meritis belloque tremendum, Musa, uirum referes, Italis cui fracta sub armis Nobilis eternum prius attulit Africa

Talibus intentum pater arripit atque benigne: \"Tempus\" ait \"celo descendere. Gratia paucis Huc uenisse fuit: patienter abire decorum