Cincinat Pavelescu

În iarba verde stau lungit... Miroase aerul a floare; O toropeală-adormitoare Mă fură-ncet. Sunt fericit! E umbră, pace și răcoare, Un

Un brad înalt, semeț, voinic, Privind un fir de iarbă mic, Zicea-ngâmfat: În zece ani cât m-am suit, Sărmane fir nenorocit, Și tu ești tot

S-a arat, s-a strâns porumbul, vița nu mai are struguri, Și câmpia parcă este o săracă dezbrăcată; Rarii vișini din grădină au de furcă

Frumoasa mea, cu ochii verzi Ca două mistice smaralde, Te duci spre alte țări mai calde Melancolia să ți-o pierzi. Dar dacă vrei să mă

În trandafirul desfrunzit O roză palid a-nflorit: E cea din urmă și e, poate, Cea mai suavă dintre toate. O simți că n-are să

Pleca un stol de rândunele, Și eu, cu ochii după ele, M-am dus, cu drag, până în zare, Cuprins de-o tainică-ntristare! Căci toamna care le

Unui biet măgar, Bun și cu răbdare, Un stăpân avar Nu-i da de mâncare Decât niște paie Ce le-avea în claie. Și-i zicea: Martine, Hai,

Mi-amintesc. Era pe vremea cruciadei. Lângă tine, paj de dor îngenuncheat, Îți cântam pe ritmul leneș al baladei Nenorocul unei fete

Să fim străini pentru vecie; De-acum să nu ne mai zâmbim. D-a dragostei zădărnicie Ca printr-un vis să ne-amintim! Pe tot trecutul de

O, da! eu sunt urâtul, învinsul, blestematul. El marele, eu micul, el totul, eu nimic; El zis-a că prin mine născutu-s-a păcatul, Dar eu

Ce liniștit surîde lacul Sub caldul razelor de soare, Cînd ceru-albastru se răsfrînge În unda lui scînteietoare. Și-n fundul lui, noroiul

Mi-e sete de-o iubire nouă! Visez curatele-i ispite, Cu setea florii ofilite Ce-așteaptă-nvietoarea rouă. M-a obosit minciuna oarbă A

Ai tot ce poate să aprindă mândria ta neînfrânată; Ai aurul atotputernic și cu el lumea cârmuiești. Pământul este pentru tine o mină veșnic

Priviră împreună de sus, de pe terasă, Egiptul cum adoarme sub cer năbușitor, Și Nilul ce prin deltă își duce călător Spre Sais și Bubaste, alene,

În ciocnet de cupe și-n șoapte, Ce vesel răsună-n urechi, Degrabă intra-vei în noapte, În ciocnet de cupe și-n șoapte, O, anule

Pentru ochii tăi cei dulci O să scriu niște povești. Numai tu să le citești Când mergi seara să te culci. Ritmul lor să fie lin, Drăgălaș,

Îți mai aduci aminte, doamnă? Era târziu și era toamnă, Și frunzele se-nfiorau, Și tremurau în vântul serii Ca niște fluturi chinuiți, Ca

Îmbătrânesc!... Și zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare, Căci zi cu zi în ea zăresc Un rid mai mult, Un por mai mare, Un păr mai sur, Și-un

Oraș de lumină și umbră, abis! Cetate de lacrimi, de râs și durere, Vast Babel de aur, noroi și plăcere, Paris! Târg aprig în care virtuții-i e

În soarele ce moare se rumenește zarea Și purpura amurgul și-o întunecă. Pe valuri Se-nalță și recade și tragic urlă marea Cu furie mânată de

Un porc, văzând că un mistreț Privea la el cam cu dispreț, Îi zise: Ia mai lasă, frate, Căutăturile-astea crude; Ce, ai uitat că suntem rude?

Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm! Vin dintr-o țară depărtată, Pe care harta n-o arată... Sunt obosit, aș vrea să dorm. Sunt ani, sunt

E noapte de toamnă și plouă! Ce trist e când plouă în noapte, În plânsetul ploii nu-s șoapte De flori sărutate de rouă, Sunt lacrimi

Vântul smulge frunza moartă Pe pustiile cărări, Raza gândului mă poartă În albastre depărtări... Pe pustiile cărări Toamna zvântură

Nu sunt nici rău, nu sunt nici blând, Nu m-am târât, n-am pizmuit, Am fost și sunt un biet smintit Care visează chiar mergând. Eu niciodată

Sub cer de soare poleit Sclipește holda-ngălbenită, Din zbor o barză ostenită Pe turla neagră s-a oprit. Pe drumul poștei prăfuit Visează

Eu nu te-nvălui c-o privire În care dorul meu să țipe Când al tău suflet e un înger Ce-ar tinde albele-i aripe, Și, înălțându-se pe-o rază În

Sunt ochi adânci ca un păcat Ce-ascund sub gene de-ntuneric Un vis, în negrul lor misteric, De-a pururi alb și nepătat. Sunt ochi cu ape de

Visând la ochii dulci ai dragii mele, Am aruncat, spre casa ei trecând, Într-un mănunchi, albastre viorele Și dorul meu turburător de

Iubirea mea nu-i zvon de șoapte, Nici mandolină pe sub geamuri, E vânt sălbatic, vânt de noapte, Ce smulge flori și frânge ramuri. De-ți

Cel mai obraznic din stejari Certa modestul trandafir: Zău, de-ndrăzneala ta mă mir, Cu mine tu să te compari? Cu vârful meu eu sparg

Pădurea vestejită în stânga mea coboară, Și-n dreapta, o colină se suie către zări, Sub roșul ce amurgul pe culmile-i strecoară. E toamnă pe

Florile ce ți le-am dat S-au uscat! Vorbele ce ți le-am spus Au apus! Parcul unde mă plimbai Ca-ntr-un rai, De bătrân și veștejit A

Eu sunt un haos de-ntuneric, Un biet smintit fără noroc. Tu cântă, glasul tău în noapte E ca o jerbie de foc! Frumoaso, viața mea amară E lanț

De ce în seara asta clară, Ce lin se culcă peste văi, Mai cat o altă primăvară În ochii tăi? Privește: cerul cu pământul Parcă-s legați

Ești tânără, frumoasă și cuminte, Ești idealul dornic al soției, Căminul tău e raiul căsniciei Dar oare fericirea ta nu minte? Nu simți ades

Peste lacul poleit De amurgul ce pălește, Legănându-se plutește Barca liniștit. Lopătând cu drag, flăcăii Cântă dorul ce-i apasă, Pe când

Noaptea parcă este o perdea albastră Peste care fluturi galbeni s-au oprit. Vino, ca să plângem pe iubirea noastră, Pe iubirea noastră

Ca să-ți cânt dintr-o chitară Sub fereastră ți-am venit. Era vară! Liliacul înflorit Și cu rozele semețe Risipeau printre alei Un fior de

Sunt lângă tine, te iubesc Și văd cum altul te sărută, Și-n loc să țip eu vă zâmbesc C-o bucurie prefăcută... Ca și cămila sunt, ce

Tinerețea mea acum Parcă este o ruină, Abătută de la drum Pe o creastă de colină. Sub ferestre nu mai cântă Rândunicile zglobii… Prin grădină

O, cântece, veniți napoi! Acum din nou sunt fericit. Iubita iarăși mi-a zâmbit Și iar întreabă după voi. O, cântece, vă

Fecioare dulci, e în zadar! Privirea voastră fermecată Și ale voastre jurăminte, Oricât de calde și de sfinte, Nu pot din drum să mă

Iubita mea e moartă Și-n păr c-un trandafir, Încet, încet, o poartă, Un dric spre cimitir. Ea doarme albă, albă Ca florile de

La ce e bună poezia? Dar glasul tainic de păduri, Un val, o stea, melancolia Și vraja misticii naturi? De ce răsare trandafirul Și doarme

Un sărac privea la stele Cum te uiți la un tezaur Și zicea: Oh, ce de aur Doarme-n ele! Și, pe când murim de foame, Goi, nemernici și

Când ceasul va veni să ne despartă Și te-o-ngropa în brazda de țărână Minune ce-ai ieșit din a mea mână Un plug va re-nfrăți a noastră

Bunica stă pe prag și toarce, Dar, pe când sfârâie fuiorul, Cu visul ei care-și ia zborul Și tinerețea i se-ntoarce. Se vede-n horă

Visez o iubire străină De orice pornire vulgară, Aștept fermecat să-mi răsară Etern adorata virgină, Frumoasă ca noaptea de vară, Ca noaptea de

Fugi, geniu al nenorocirii, Dușman al visului și-al forței, Tu, care-n mrejele iubirii Învălui germenele morții. Fugi, glasul tău mă

În păru-i blond își prinse una O roză roșie-nadins S-aprindă-n ochi un foc nestins Și-n multe suflete... furtuna! În păru-i negru, însă,

Te-am visat, o, madonă cuminte, Cântând în balconul ducal O arie fără cuvinte, Sub cerul senin de opal. Și cântecul tău fără sens Avea o

Pe mal de râu scăldat în soare, Visez o horă de naiade Fermecătoare, zâmbitoare, Cu frunze verzi în cingătoare! Și ochi de basme și

Pajul Silvio cu vocea melancolică și plină De fiorii tinereții, pe un ritmu plângător, Modulează o romanță drăgălașă de amor, Pe când degetele-i

În brațe-mi de-ai vrea să te lași, Þi-aș face un cuib drăgălaș; Un cuib de amor neștiut Departe, în codrul pierdut; Deasupra, seninul din

Tu care porți spre cimitir Când jerbe mari de trandafiri, Când albe crizanteme, De nu te-ai teme Și n-ai avea de moarte frică, Ai șterge lacrima

Amurguri, toamne, patimi îngropate Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat, Și-n haine lungi năluci întraripate Trec prin oglinzi și-n geamuri

O! corbi siniștri, vă iubesc; Voi, ce pe-al iernii alb lințoliu Cădeți în stoluri ce-ngrozesc Ca niște pete mari de doliu! În fracurile

Infanta, fragedă și fină, În ochi cu ape de opal, Pe când se-nalță din grădină Acorduri vagi de mandolină, Visează-n rochia ei de

Visătoare sub marama ce-i umbrește fața albă, Stă domnița rezemată de pridvorul din grădină Și, cum doarme voievodul într-un jeț, ea-ncet

Blondă, palidă, înaltă, Când trecu pe lângă mine, mlădioasă, Statuie abia ieșită de sub daltă Avea-n ochi privirea caldă,

De când te-ai dus, Eu parcă sunt un cuib pustiu, Sau mortul rece în sicriu Pus. Sau un izvor Uitat sub ramuri despuiate, În care frunzele

Bizar, castelul solitar Pe-o stâncă arsă priveghează, Și feudal împrăștiază Poema timpului barbar, Bizar, castelul solitar. Un cavaler în za

În fața casei mele te afli. Intră dacă Măcar o dată viața un dor ți-a sugrumat, Și-n chinuri al tău suflet de-a trebuit să tacă, Aici vei

Astă-seară simt în mine Clocotind trecutul mort: Lacrimi, visuri, tot amarul Ce în gând și-n suflet port. Astă-seară moartea rece Mi-e atâta

V-așteaptă barca-mpodobită De flori muiate-n plâns de rouă, Tu și mireasa ta iubită Porniți voioși spre-o lume nouă! Să n-aveți frică-n largul

Adună un tragic mănunchi Din toate durerile tale Și-n noapte, pe munte, -n genunchi, Cu florile mistice-n mână, Sub cerul de lună și

Întinsu-mi-am arcul spre cer, cu temei, Zburat-a săgeata, dar unde s-a dus Nu știu, căci avântu-i a dus-o mai sus Ca raza cea slabă-a ochilor

Într-o zi vulturul mândru, Rege-al culmilor cărunte, Toate păsările lumii Le-adună p-un vârf de munte, Și le zise: Mi-este milă De eterna

Nu-și amintește să fi plâns, Simțindu-și inima cum bate... Și mâini de dor înflăcărate Nici un amant nu i le-a strâns. Și nici părerile

În diminețile de vară, Sub cerul vesel și albastru, Când pieptu-ncepe să tresară, Atunci pricepi cât de amară E-n schituri viața de

Vă întoarceți de la câmp și de la munte Cu flori albastre-n ochi și flori pe frunte, Și râdeți fericite și cântați, Cântați, cântați întruna și

Coboară seara peste câmpuri Cu ceața ei de toamnă. Mie Îmi clocotesc în minte gânduri De umbră și melancolie. Cu ochii umezi, de la

Plin de focul tinereții A pornit-o călătorul, În seninul dimineții, Să-și găsească-n largul vieții Viitorul! Inima-i era curată, Fața fragedă

Cu buclele blonde și ochii adânci Copila pribeagă se duce spre stânci. Și toamna pictează-mprejuru-i decor, Pădurea de aur cu frunze ce

Veneția adoarme-n valuri... Pe când amurgul trist răsfrânge, Pe mare-n larg și spre canaluri, O lată purpură de sânge, Brodată-n aur și

Egiptul, țara basmelor albastre, Enormul ieroglif nedescifrat, În care numai Nilul e-mpărat Și magul care vede soarta-n astre. Pământ ce-a fost

Nebun, sălbatic, fără frâu, Prin arătură și prin grâu, Peste livezi, peste câmpii, Sărind bariere și hotare Și șanțuri largi și garduri

Un steag, iubito, am zărit, Un steag de gloanțe ciuruit, Și petele-i de sânge-n soare Se răsfățau triumfătoare. Ca steagul ăsta zdrențuit, De

Pădure! Ningi câteva frunze Pe fruntea-i de aramă rece. Tu, ce rămâi nepieritoare Ca geniul, când totul trece! Zi vântului să-i cânte

Pe sulițele ascuțite-a galbenelor trestii plouă Un tremur vag de lună nouă, Iar nuferii, când raza-i bate, Par, în acea

Ochii mei au strălucirea Melancolicelor astre... Nu-mi plac florile albastre! Părul meu cel negru-n care Bate vântul vagabond... Mie-mi

Cadavrul zace-ntins în pat, Scăldat de-o tristă atmosferă, Căci, fermecat de altă sferă, Divinul suflet a zburat. Și ce-a fost cuget

Nu sărutările perfide… Dă-mi ochi-ți sumbru labirint În care patima deschide Neantul viselor ce mint. Dă-mi ochii tăi, adânci ca

În zori de zi am fost izvorul Cel șoptitor prin viorele; Și mi-era unda mai albastră Ca cerul plin de rândunele! Dar la amiazi a vrut

Într-un salon. E ora zece seara. Suspină ghetele de lac. Văd sânuri albe, mâini ca ceara, Rochi decoltate, domni în frac. Tăcere! Ora este

D-a lungul umedelor stânci, Uitate-n mările adânci, Ca-ntr-un mormânt ce le înghite, Necunoscute nasc și mor, În scoica lor, Mărgăritare

Ai vrut să viu, și am revenit. Căsuța albă mă primește Zâmbind din pragu-i înflorit. Și lacul, care oglindește Un colț din cerul infinit, Mă

Moartea, crinul ce se-nalță Pe morminte-abia săpate... Stea ce râde matinală Bătrâneții-mpovărate. Poarta cerului și-a păcii... Drum ce-n

De-o fi vreo inimă în doliu Când voi muri, o mai implor Pe chipul meu nepăsător S-aștearnă-n grabă un lințoliu, Fatalitatea rațiunii, Când m-a

Târziu, când vei dormi sub trandafirul Din cimitirul Unde te vor duce, Ca să rămâi, un nume pe o cruce, S-o veșteji în ochii tăi safirul Ce-ți

Ah, să găsești o formă nouă! Să uiți și spațiul și timpul, Cum florile renasc din rouă, Cu versul tău să-nvii Olimpul. Să fecundezi sterila

Sub noaptea fără stele, ce trist și-nalță glasul Acel care fusese Isus... Veniți, veniți! Toți morții din morminte sculați-vă, e ceasul! Vin taina

Din lacrimile mele nasc Grădini întregi de albe flori, Pe când suspinele-mi se schimbă În cântec de privighetori. Și tu, de m-ai iubi,

Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede țâșnită din cremene când o izbește amnarul. Aș compara-o, de asemenea, cu un mic lampion venețian

Niște cântece-n surdină șir de note-abia șoptite, Voci d-argint și voci de aur de copii și de fecioare, Vagi acorduri rătăcite dintr-o

D-asupra patului ce-și frânge de mult icoana venerată, În apa ei, oglinda râde din răsărit până-n amurg, Și stă pe zid, mai albă vara și iarna mai

Te iubesc adânc, copilă, și de mult Dar niciodată N-am lăsat un gest să spună Dulcea taină ce mă-mbată. Tânără, copil aproape, E mai

Aruncați-mi o privire-ndurătoare! Biet volum, uitat de vreme și de lume, Fără scoarțe, fără titlu, fără nume... Sunt ruina unui secol

În fiecare dintre noi, În cel mai bun și mai senin, Ca drojdia în orice vin E un amestec de noroi! Când vasul șade neclintit E vinul

Voiesc să cânt! Pădure scumpă, leagăn sfânt, Tu, ce-ai scăldat în poezie Apusa mea copilărie, Din nou redă-mi avânt! Voiesc să cânt! Să