În iarba verde stau lungit... Miroase aerul a floare; O toropeală-adormitoare Mă fură-ncet. Sunt fericit! E umbră, pace și răcoare, Un

Un brad înalt, semeț, voinic, Privind un fir de iarbă mic, Zicea-ngâmfat: În zece ani cât m-am suit, Sărmane fir nenorocit, Și tu ești tot

S-a arat, s-a strâns porumbul, vița nu mai are struguri, Și câmpia parcă este o săracă dezbrăcată; Rarii vișini din grădină au de furcă

Frumoasa mea, cu ochii verzi Ca două mistice smaralde, Te duci spre alte țări mai calde Melancolia să ți-o pierzi. Dar dacă vrei să mă

În trandafirul desfrunzit O roză palid a-nflorit: E cea din urmă și e, poate, Cea mai suavă dintre toate. O simți că n-are să

Pleca un stol de rândunele, Și eu, cu ochii după ele, M-am dus, cu drag, până în zare, Cuprins de-o tainică-ntristare! Căci toamna care le

Unui biet măgar, Bun și cu răbdare, Un stăpân avar Nu-i da de mâncare Decât niște paie Ce le-avea în claie. Și-i zicea: Martine, Hai,

Mi-amintesc. Era pe vremea cruciadei. Lângă tine, paj de dor îngenuncheat, Îți cântam pe ritmul leneș al baladei Nenorocul unei fete

Să fim străini pentru vecie; De-acum să nu ne mai zâmbim. D-a dragostei zădărnicie Ca printr-un vis să ne-amintim! Pe tot trecutul de

O, da! eu sunt urâtul, învinsul, blestematul. El marele, eu micul, el totul, eu nimic; El zis-a că prin mine născutu-s-a păcatul, Dar eu

Ce liniștit surîde lacul Sub caldul razelor de soare, Cînd ceru-albastru se răsfrînge În unda lui scînteietoare. Și-n fundul lui, noroiul

Mi-e sete de-o iubire nouă! Visez curatele-i ispite, Cu setea florii ofilite Ce-așteaptă-nvietoarea rouă. M-a obosit minciuna oarbă A

Ai tot ce poate să aprindă mândria ta neînfrânată; Ai aurul atotputernic și cu el lumea cârmuiești. Pământul este pentru tine o mină veșnic

Priviră împreună de sus, de pe terasă, Egiptul cum adoarme sub cer năbușitor, Și Nilul ce prin deltă își duce călător Spre Sais și Bubaste, alene,

În ciocnet de cupe și-n șoapte, Ce vesel răsună-n urechi, Degrabă intra-vei în noapte, În ciocnet de cupe și-n șoapte, O, anule

Pentru ochii tăi cei dulci O să scriu niște povești. Numai tu să le citești Când mergi seara să te culci. Ritmul lor să fie lin, Drăgălaș,

Îți mai aduci aminte, doamnă? Era târziu și era toamnă, Și frunzele se-nfiorau, Și tremurau în vântul serii Ca niște fluturi chinuiți, Ca

Îmbătrânesc!... Și zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare, Căci zi cu zi în ea zăresc Un rid mai mult, Un por mai mare, Un păr mai sur, Și-un

Oraș de lumină și umbră, abis! Cetate de lacrimi, de râs și durere, Vast Babel de aur, noroi și plăcere, Paris! Târg aprig în care virtuții-i e

În soarele ce moare se rumenește zarea Și purpura amurgul și-o întunecă. Pe valuri Se-nalță și recade și tragic urlă marea Cu furie mânată de

Un porc, văzând că un mistreț Privea la el cam cu dispreț, Îi zise: Ia mai lasă, frate, Căutăturile-astea crude; Ce, ai uitat că suntem rude?

Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm! Vin dintr-o țară depărtată, Pe care harta n-o arată... Sunt obosit, aș vrea să dorm. Sunt ani, sunt

E noapte de toamnă și plouă! Ce trist e când plouă în noapte, În plânsetul ploii nu-s șoapte De flori sărutate de rouă, Sunt lacrimi

Vântul smulge frunza moartă Pe pustiile cărări, Raza gândului mă poartă În albastre depărtări... Pe pustiile cărări Toamna zvântură