Avatar
Mi-amintesc. Era pe vremea cruciadei. Lângă tine, paj de dor îngenuncheat, Îți cântam pe ritmul leneș al baladei Nenorocul unei fete
Adio
Să fim străini pentru vecie; De-acum să nu ne mai zâmbim. D-a dragostei zădărnicie Ca printr-un vis să ne-amintim! Pe tot trecutul de
Apologia dracului
Tatălui meu
O, da! eu sunt urâtul, învinsul, blestematul. El marele, eu micul, el totul, eu nimic; El zis-a că prin mine născutu-s-a păcatul, Dar eu
Bogatului
Ai tot ce poate să aprindă mândria ta neînfrânată; Ai aurul atotputernic și cu el lumea cârmuiești. Pământul este pentru tine o mină veșnic
Antoniu și Cleopatra
Posada, iulie 1906
Priviră împreună de sus, de pe terasă, Egiptul cum adoarme sub cer năbușitor, Și Nilul ce prin deltă își duce călător Spre Sais și Bubaste, alene,
Două stele
În soarele ce moare se rumenește zarea Și purpura amurgul și-o întunecă. Pe valuri Se-nalță și recade și tragic urlă marea Cu furie mânată de
Simfonia ploii
Dlui Take Ionescu , Paris. 1902
E noapte de toamnă și plouă! Ce trist e când plouă în noapte, În plânsetul ploii nu-s șoapte De flori sărutate de rouă, Sunt lacrimi
Rondel
1892, iulie 24, Lui N. Cantili
Sub cer de soare poleit Sclipește holda-ngălbenită, Din zbor o barză ostenită Pe turla neagră s-a oprit. Pe drumul poștei prăfuit Visează
Pastel rustic
Peste lacul poleit De amurgul ce pălește, Legănându-se plutește Barca liniștit. Lopătând cu drag, flăcăii Cântă dorul ce-i apasă, Pe când
Olarul și amfora
Când ceasul va veni să ne despartă Și te-o-ngropa în brazda de țărână Minune ce-ai ieșit din a mea mână Un plug va re-nfrăți a noastră
Bunica
Bunica stă pe prag și toarce, Dar, pe când sfârâie fuiorul, Cu visul ei care-și ia zborul Și tinerețea i se-ntoarce. Se vede-n horă
Două roze
În păru-i blond își prinse una O roză roșie-nadins S-aprindă-n ochi un foc nestins Și-n multe suflete... furtuna! În păru-i negru, însă,
Dramă mută
Pajul Silvio cu vocea melancolică și plină De fiorii tinereții, pe un ritmu plângător, Modulează o romanță drăgălașă de amor, Pe când degetele-i
Căința domniței
Visătoare sub marama ce-i umbrește fața albă, Stă domnița rezemată de pridvorul din grădină Și, cum doarme voievodul într-un jeț, ea-ncet
Castelul solitar
Prietenului meu Georges Schina
Bizar, castelul solitar Pe-o stâncă arsă priveghează, Și feudal împrăștiază Poema timpului barbar, Bizar, castelul solitar. Un cavaler în za
Din schit
Maestrului C. Dissescu
În diminețile de vară, Sub cerul vesel și albastru, Când pieptu-ncepe să tresară, Atunci pricepi cât de amară E-n schituri viața de
Veneția
Veneția adoarme-n valuri... Pe când amurgul trist răsfrânge, Pe mare-n larg și spre canaluri, O lată purpură de sânge, Brodată-n aur și
Egiptul
Egiptul, țara basmelor albastre, Enormul ieroglif nedescifrat, În care numai Nilul e-mpărat Și magul care vede soarta-n astre. Pământ ce-a fost
La bustul lui Eminescu
Pădure! Ningi câteva frunze Pe fruntea-i de aramă rece. Tu, ce rămâi nepieritoare Ca geniul, când totul trece! Zi vântului să-i cânte
Cadavrul
Cadavrul zace-ntins în pat, Scăldat de-o tristă atmosferă, Căci, fermecat de altă sferă, Divinul suflet a zburat. Și ce-a fost cuget
Muzică de cameră
Într-un salon. E ora zece seara. Suspină ghetele de lac. Văd sânuri albe, mâini ca ceara, Rochi decoltate, domni în frac. Tăcere! Ora este
Voiesc să cânt
Sinaia, 1893
Voiesc să cânt! Pădure scumpă, leagăn sfânt, Tu, ce-ai scăldat în poezie Apusa mea copilărie, Din nou redă-mi avânt! Voiesc să cânt! Să
Lupercus
Văzându-mă, Lupercus îmi strigă de departe: Poete, epigrama-ți cea nouă m-a uimit. Ia spune-mi, vrei la tine pe sclavu-mi să trimit, Să-mi
Mamei
Dulce mamă, luminoasa vieții mele călăuză, Tu a cărei umbră sfântă o evoc la orice pas, Dac-aș ști că al tău suflet ar putea să mă
