Charles-Pierre Baudelaire›Poezii

Natura e un templu cu colonade vii! Lăsînd cînd vor să scape mici zgomote confuze, Prin codru-acesta ce-are simbol în loc de frunze, Pășește omul

O, soarele, pe boltă, ce mândru-i când răsare, Þâșnind ca o văpaie, în semn de bun-venit ! - Ce fericit e omul când poate, mulțumit, Să-i vadă și

Fâșii de văluri negre pe soare se aștern. Tu, lună-a vieții mele, înfășoară-te-n umbră ; Te culcă, sau fumează, fii mută și fii sumbră

Când vei dormi de-a pururi, frumoasa mea cea brună, Într-un mormânt de piatră și marmură lucioasă, Având drept pat de-odihnă,

Orgia și cu Moartea sunt blândele prezențe Mult darnice-n săruturi, cu trup de taine plin, Al căror pântec pururi virgin, drapat în zdrențe N-a

Portretul Preface Moartea-n scrum și în uitare Văpaia care-n noi a luminat... Din ochii tandri, din a lor

Tu cititor calm și bucolic, Naiv și sobru om de bine, E-un tom ce-ndeamnă la orgie, Aruncă-l! este melancolic. De nu te-ai adresat

Vorbim despre privirea-ți ce-mbracă aburii, Misteriosul ochi cum este, albastru, verde, gri? Schimbîndu-se în tandru cu-a visului

Mă îngroziți, voi, codri, ca niște catedrale, În care urlă orga; și-n inimi blestemate, Chilii de veșnic doliu în gemete de jale, Vă recunosc

Asurzitoare, strada în jurul meu urla; Înaltă și în doliu, durere maiestuoasă, O tînără femeie, cu-o mină fastuoasă, Trecea pășind agale, dantela

Implor a Ta-ndurare, Tu, unicul însemn, Din hău-ntunecat al inimii-mi robite. E-un univers închis cu ceruri plumbuite, Unde plutesc în noapte și

Cunoști tu ca și mine deliciul din durere De-ai face despre tine să spună: „Om bizar!” Muream. În al meu suflet amestecam cu miere Dorință și

Te voi izbi fără de grabă Sau ură, precum un casap, Așa cum Moise a dat În stîncă! Și din a ta pleoapă, Pentru-a îneca al meu deșert Lacrimi

Bătrâna mănăstire își înălța pereții Cu sfintele-Adevăruri pictate în icoane, Și trupurile stoarse de asprele canoane Cerșeau acelor chipuri

În jurul meu se-agită un demon, ne-ncetat; Sufletul mi-l înfoaie ca vîntu-n steag în bernă, L-înghit și simt că-mi arde plămînul deîndat’ Și-l

În acest timp femeia, cu glasul ei molatic, În zvîrcoliri de șarpe zvîrlit pe un jăratic, Și chinuindu-și sînii de fierul din corset, Lăsa să

În jilțuri fără reazăm, stricatele bătrîne, Cu vinete și pale spoiri sub ochi fatal, În jur’urechii mucezi făcînd să se adune Ciocniri de pietre

Sub palidul amurg se zbate Viața, fără de mustrări, Cu strigăte nerușinate, Și tot atunci, pe când din zări Desfătătoare noaptea

Un Înger ca un vultur din ceruri se avântă, Pe păcătos îl prinde cu mâinile de păr Și-l scutură spunându-i:\"Să crezi în legea sfântă! Sunt

Adeseori îmi pare că sângele în vine Ca un izvor se zbate în ritmice suspine, L-aud cu limpezime izbind în clipa vană, Dar în zadar mă pipăi, nu

Mi-e răscolita viața de neguri și furtuna Și rar a stat cu raza de soare împreună. Lovită sau de fulger, bătută sau de ploi, Grădina-i părăsită,

Ca sub un văl de aburi privirea ți se pierde ; În ochiul greu de taină (e gri, albastru, verde ?) Pe rând plin de cruzime, duios, plin de

În fața mea când luneci, o, scumpă lenevoasă, În cântece de-arcușuri ce de tavan se frâng, Plutind cu o mișcare domol armonioasă, Plimbându-ți

Voici le soir charmant, ami du criminel; II vient comme un complice, à pas de loup; le ciel Se ferme lentement comme une grande alcôve, Et