Charles-Pierre Baudelaire›Poezii

Pascal purta un hău, oriunde s-a-ndreptat. Căci vai! totul e-abis, dorință, faptă, vis, Vă spun! Prin părul meu de multe ori am prins Al spaimei

Cînd printr-un decret al voilor supreme, Poetul apăru în lumea plictisită, Lăuza-nfricoșată și plină de blasfeme, Pe Dumnezeu l-atacă și spune

Frumoasă e și mîndră cu gîtul ei bogat Și-n vin își lasă părul să stea dezordonat, Iar ghearele iubirii și-al viciului stigmat Alunecă pe pielea

Am amintiri mai multe decît un milenar. Un scrin pe care-l umplu, sertar după sertar, Bilanțuri, versuri, poliți, răvașe dulci, romanțe, Cu

Povara-i grea! N-o să-mi ajungă, Sisif, nici chiar răbdarea ta! Oricât de vrednic m-aș purta, e Timpul scurt și Arta lunga! Lăsând orice

Luna, care este capriciul însuși, se uită pe fereastră, pe când dormeai în leagăn, și își zise: \"Îmi place copila\". Și, plină de

Mi-aduc aminte timpul cînd seminția lui Umbla pe lume goală, ca albele statui. Părechile cinstite, cu frunțile senine, Se-mbrățișau la soare, și

Vom avea divanuri molcom parfumate Și profunde paturi largi ca un mormînt Iar pe etajere vor fi flori ciudate Pentru noi crescute sub un cer mai

Am locuit o vreme pe sub un portic mare scaldat de cerul marii in flacari mii si mii si-ai carui drepti pilastri si-nalte bolti pustii vrajeau ca

Durere, fii cuminte și nu-ți ieși din fire, Doreai să vină seara? Privește-o, a venit! În vînătă-nnoptare orașul s-a-nvelit, Dînd unora odihnă, și

„- Frumosul meu câine, bunul meu câine, scumpul meu cățeluș, apropie-te și vino să miroși un minunat parfum cumpărat de la cel mai bun negustor de

Ochiada unei doamne, cochetă între toate, Alunecînd spre noi ca raza ce străbate Un lac tremurător, trimisă chiar de lună, Cînd vrea să-și scalde

Sunase deșteptarea pe la cazărmi, și-o boare Din vîntul dimineții sufla în felinare. La vremea asta, visuri, cu jocul lor drăcesc Pe-adolescenții

Cat, oare, zurgalaii, sa mi-i mai sun de zor Si sa-ti sarut obrazul posac, Schimonosire? Ca sa tintesc in miezul din tainuita fire, Sagetile din

Doar moartea consolează și-ndeamnă a trăi; E idealul vieții și e nădejdea toată, E elixirul care ne-animă și ne-mbată Și care dă puterea să mai

Februarie, de-a pururi ciudos pe-ntreaga fire, Din urna-i plină toarnă un frig întunecos Localnicilor firavi din negre cimitire Și moartea rece

Cînd cerul jos și greu așează un chepeng Pe spiritul gemînd, lehămețirii pradă; Și orizontul strînge tot universu-n cerc, În paralel cu noaptea

Frumoasă mîță,vin’să mi te-ascund La sîn.Închide-ți gheara-nveninată! În ochii tăi să pot să mă cufund, În ochii de metal și de agată. Cînd

Asemeni unui șarpe ce joacă pe jeratic, Strivindu-și sînii-n fierul corsetului,sălbatic, Din gura ei, ca fraga ,femeia grea: -Cu umedele-mi

Cînd miezul nopții a bătut, În rîs ne punem o-ntrebare, Anume, ce-ntrebuințare, Am dat noi zilei ce-a trecut. Azi, vineri, treisprezece,

Paturile noastre fi-vor parfumate, Și adânci divane sugerând morminte Flori pe etajere murmurând ciudate, Despre alte ceruri tainice

La sottise, l’erreur, le péché, le lésine, Occupent nos esprits et travaillent nos corps, Et nous alimentons nos aimables remords, Comme les

Fière, autant qu\'un vivant, de sa noble stature, Avec son gros bouquet, son mouchoir et ses gants, Elle a la nonchalance et la désinvolture

Quand le ciel bas et lourd pèse comme un couvercle Sur l\'esprit gémissant en proie aux longs ennuis, Et que de l\'horizon embrassant tout le