Charles-Pierre Baudelaire›Poezii

Copila mea și soață, Gîndește cu dulceață, În țările de jos trăi-vom împreună! Iubește lenevind, Iubește-mă murind, În locul ce îți seamănă! Și

E dulce și amar, în nopțile de iarnă, S-asculți lîngă căminul ce tremură în fum, Uitatele-amintiri cum se ridică-n strană, În dangăte de clopot

Ades, pentru a rîde, un grup de marinari Prind albatroși, mari păsări călătorind pe mare, Care-nsoțesc pe drum, trîndavi și solitari, Corabia

Cu ucigașii-n rînd, plăcuta seară vine, Tiptil, cu pași de lup, iar ceru-abia se ține, Pe lume să nu cadă, ca un alcov închis. Neliniștitul om de

Prostia și greșeala, păcatul, lenevia Trudesc al nostru suflet și trupul ostenesc Și astfel ne nutrim regretele ce cresc Cum cerșetorii jalnici

În locuri fără iarbă și date pradă arsurii, Pe unde mă plimbam, plîngîndu-mă naturii, Și pradă întîmplării, pe-al inimii greu val, Eu ascuțeam

Destrăbălarea este cu Moartea soră bună, Darnice în săruturi și pline de vigoare, În zdrențe îmbrăcate, oribile fecioare, Al nașterilor țipăt ele

Pe-o țară-nnegurată eu stăpînesc, și ploaia; Bogat dar trîndav, june-mbătrînit, iar droaia De servitori slugarnici, spinări încovoiate, Mă

I Curînd ne-om scufunda în recile tenebre, Adio deci lumină a verilor prea scurte, Aud deja căzînd cu sunete funebre, Lemnul răsunător pe

Te-ador deopotrivă cu-nalta boltă-a serii, O mare taciturnă, o vas al întristării; Și te iubesc de-asemeni frumoaso cînd dispari Și cînd ca o

Și ochii tăi îmi spun, limpezi ca un cristal: „– Pe tine-amant bizar, ce te atrage-n mine?” – Să taci! A mea inimă ce totul o-nfurie Cu-excepția

Ce o să spui diseară, biet suflet singuratic, Tu inimă-ofilită, diseară ce vei spune, Acelei preafrumoase, preablînde și preabune Ce cu privirea-i

Mai sus de văi adînci, de ape-nvolburate, De munți și de păduri, chiar dincolo de cer, De soarele măreț ce crește în eter, Alunecînd spre margini

Un mîndru cer de toamnă roșu și clar tu ești, Însă tristețea-n mine se-nalță ca o mare, Cînd scade în reflux pe buza mea-ntîlnești, Tăioasa

În astă zi văzduhul este splendid! Fără zăbală, frîu sau pinten, Să mergem în galop pe vin Spre-un cer feeric și divin! Precum doi îngeri

Sînt, muritori, frumoasă precum un vis de stîncă, Și sînii mei, de care atîția se izbiră, Poetului o tandră iubire îi inspiră, Materiei asemeni,

„ -De unde-ți vine, spune-mi, tristețea cea subtilă, Urcînd ca o maree pe stînca neagră, goală?” Cînd inima ajunge de răzbunare plină, Un chin e

Înger al veseliei, tu spaima nu o știi, Rușinea, remușcarea, suspinul, plictiseala, Confuzele terori ce vin în pas cu seara, Și inima strivesc ca

Cînd la destrăbălați vin zorii albi și vineți, Intrînd în armonie cu-arzîndul Ideal, Avînd și mijlocirea unui mister fatal, Un înger se trezește

Îți dau aceste versuri ‘nainte c-al meu nume, Ferice să adaste la veacuri depărtare, Corabie propice pe mările cu spume Și să ilumineze o minte

Trist spirit, altădată avid de luptă dreaptă, Speranța, ce cu pinteni te-nsuflețea în joc, Te-a părăsit; te culcă, te culcă deci pe loc! Biet

Sous les ifs noirs qui les abritent, Les hiboux se tiennent rangés, Ainsi que des dieux étrangers, Dardant leur oeil rouge. Ils

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers, Qui suivent, indolent compagnons de voyage, Le

La très-chère était nue, et, connaissant mon coeur, Elle n\'avait gardé que ses bijoux sonores, Dont le riche attirail lui donnait l\'air