Arthur Rimbaud›Poezii

A negru, E alb,roșu I, verde U, o, Bleu : vocale Vreau să vă spun odată genezele latente: A, brîu păros și negru de muște ce, stridente,

I Nu ești profound la numai șaptesprezece ani. - La naiba, într-o seară, și beri, si limonadă, Și zarva cafenelei cu lămpile-n

Plecam la drum cu pumnii în sparte buzunare, Îmi devenise însuși paltonul idea; Mergeam sub cer, o, Muză, și îți eram vassal; O, cite nu visat-am

E-o groapă cu verdeață, în care-o apă cîntă, De ierburi nebunește prinzînd fîșii de-argint, Iar soarele-n amiază din mîndrul munte-mplîntă Săgeți

Cînd fruntea-n zbucium roșu-a copilului cu-ardoare Imploră roiuri albe de vise vagi, tîrzii La patul lui vin două surori fermecătoare, Cu degete

Prin frunze, verde scrin în aur prins, Într-un frunziș incert, minunăție De flori în care-n somn sărutu-I stins, Vioi, ripînd suava

Dar auzi, săracii, prin amurg cum mug în april aracii mazării,-n vaiug ! În curata-i ceață către, Febe,-așa vezi cum fruntea-și

Rupsesem în opt zile bietele – le-ajungă ! – În piatra de pe drumuri. Intrai in Charleroi. - La Crîșma Verde : pîine cu unt cerui, și șuncă Pe

Vom merge iarna, într-un mic roz vagon, cu perne Albastre. Pentru noi Un rai va fi. Sărutui nebune vor așterne Cuiburi în colțuri

Ea almee-o fi?...în prime ore-albastre Se va prăpădi ca flori defuncte-n glastre?... Înaintea splendidului spatiu, unde Simți că, răsuflînd,

Ca dintr-o verde raclă de zinc, cap de femeie, Încet, cu părul negru, greu pomădat, anost Din cadă veche iese, cu mintea-nceată ce e Și-atîtea

La patru dimineața,-n vară, Somnul iubirii mai durează. Zori sub boscheți evaporează Mirosu-agapei de ieri seară. Dar, jos, în largul

Ferit de păsări, turme și de femei de țară, Eu beam, lăsat pe bine, în niște buruieni, Pe care tandre pîlcuri de-aluni le încojoară, Prin pîcla de

Brusc, în sufrageria cea brună, cu miros De fructe și vopsele, înșfac o farfurie Cu nu știu ce mîncare din Belgia, fălos În uriașul scaun, cum mi

Foame a mea, Ană, Ană, Fugi pe-asin în goană ! De am poftă, eu flămîndul, Pietre vreau, și vreau pămîntul. Din ! din ! din ! din ! Rumeg

O, inimă, ce-s pentru noi bălțile de singe Și jar, și mii de-omoruri, și furia țipînd, Suspinde ale unui întreg inferc ce fringe Oricare ordini și

Trăiesc stînd jos; eu, înger în mîini de bărbier, În pumni țin strîns o halbă crestată-adînc, de-ospețe… Plec gît și hipogastru, fumînd cu Gambier

Odaia dă spre ceru-albastru-mat, Nu-i loc de lăzi, de alibii, scăunele ! De volburi zidu,-afară,-i încărcat : Gingii de spiriduși vibrează-n

Bărbatul pal, de-a lungul peluzelor în floare, Pășește-n haine negre și cu țigarea-n dinți: La Tuileries Bărbatul cu gîndu-i dus, în zare, - Și-n

Destul am văzut. Viziunea a existat în toate văzduhurile. Destul am avut. Rumoarea orașelor, seara, și în plin soare, și intotdeauna. Destul am

Urlet lupul da-n frunzare, Scuipînd pene de-orătănii, cum Și-a sfîrșit acea gustare : Ca și el eu mă consum. Fructe și lăptuci smerite Doar

Stîrnind, stîrnind iubirea din inima-i bătînd Sub casta-i robă neagră, purtînd mănuși, odată Pe cînd mergea ferice și-ngrozitor de blind, Gălbiu,

Þi-a plîns roz steaua-n miezul auzului integru; De la grumaz la șale alb Infinit căzut, Þi-a scurs roșeață mare ape rumeni sîni și, negru, A

Curg bale inimii-mi la pupa, Sătulă-i de mahorcă ea: O tot împroașcă ei cu supa, Curg bale inimii-mi la pupa : Cu deocheate glume trupa În rîs