Zburlea Ariana

am petrecut noaptea muzeelor împreună eram două paltoane întunecate și ne confundam cu pereții negri ai galeriei de cartier. romantic-postmodern-gotic doar mâinile albe se luminau când ni le

amintirea ta - o voce dintr-o melodie amețitoare, ce pâlpâie odată cu lumânarea din mijloc. atat de fin cântă, ca untul pe pâine, ca un spic de grâu singuratic ce privește apusul rănindu-mi

când dansam pe deal cu tine, îți spuneam uite, toate perseidele sunt domnișoare de onoare și-mi plăcea atât de mult melodia noastră tu deveneai vioară ca un înger decăzut tu deveneai pian

poate așa oamenii ar realiza cât de pură e pielea lor și-ar fi păcat să rămână astfel trebuie să simțim comprimat, intens ca un borș la plic ce nu e de vânzare lumea nu stă pe loc banii nu se

Oare tu vei fi al meu? mă întreb pe întuneric, unde patul e o corabie și eu ies din ramă, ca o sirenă ce nu a găsit somnifere în mare. Oare ce mănânci când ești trist? Mă întreb, strângând

mă gândesc la sărutul tău ca la o pungă transparentă pe cap pe care mi-o leg de gât mă gândesc la cum termitele mestecă zgomotos, cu migrene din ființa ta când ești singur... mă gândesc la ochii

e răcoarea aceea care face trandafirii să lase capul pe spate să se deschidă, gemând înainte de-o furtună de vară. pielea noastră miroase a fructe înghețate, mișcarea unei frunze face

ai făcut dragoste cu fotografia mea fără să știu apoi scriai poeme pe care eu le citeam în pijamale doar în pijamale și tânjeam să fiu o alee rușinată de grija cu care mă mături de frunze, de

Așa de ușor iubești, Că nu sunt sigură dacă-i iubire, Îți sar nasturii cămășii Ca sânul meu ce saltă-n umbră pe perete. Ești un munte ce se-chină-n cer la Dumnezeu Și cu barba de călugăr

acea piele caldă de dimineață care te mângâie pe burtă te răpește din brațele unei paralizii în somn ești viu mirosul de păr parfumat pe pernă se simte ca speranța amestecată cu 1 mg de

Mama ei o ținea de mână în fața clădirii - o bătrână îngenuncheată de durere. Părea a fi Casa cu Lei din centrul vechi al Constanței. Se uită în jur, marea nu freamătă în orizont, nici vaietele

păsările și-au pierdut crucea zborul lor tot lovindu-se de carnea ierbii iar pe mine cerul mă lovește harpă c-o singură coardă să ne-ntindem ochii pe ață, i-am zis iubirii vieții mele să

mi-am scurs frumusețea pe cele mai mizere palme chipuri și nu-mi pare rău că n-am să plâng după tinerețea mea am căutat dragostea în cele mai întunecate locuri pentru că în peșteri se află

copiii nu mai țipă animalele dispar mașinile s-au stricat oamenii sunt statui de sodă caustică și-n mine, ghemuite zbiară doar specii nedescoperite stai lângă mine, eremit ca din tarot cu palton

mereu mi-am dorit să mă săruți când dorm, pentru-a m-ajuta să respir. să-mi zici ,,nu plânge după mâine, că va deveni ieri pentru totdeauna și te vei bucura”. să-mi dai miere când mă vezi

m-am așezat pe pământ s-ascult oasele florilor cum trosnesc în sevă fiecare petală e un mănunchi de păr gălbejit ce nu-i mai trebuie timpului se scurge cleiul din scoarță ca ultima picătură de

frunzele sunt coji de chifle aurii o pasăre ciugulește din părul meu și mă bucur de fiecare umbră sentiment de siguranță inspir aerul rece ca o viață nouă și-n el zboară toate parfumurile

zilele le-a băut, nopțile le-a mâncat zilele a mirosit perucile femeilor nopțile a plâns lipsa de gravitație, dincolo de dinții lor perfecți, cu smalț atât de alb, că-i gri lucian e

înoată, sunt aici, zise tata niciodată îmi înghite urechile nările rănile parcă nici nu e apă e o cremă albastră de tort de botez parcă sunt limbile acrilice ale lui chagall respirația atât

când nu are tantrum, tatăl contemplă și vegetează în simbioză cu sămânța de floarea-soarelui. privirea către băiat e de parcă sufrageria e un parc imens și copilul a fost trecut doar pe numele