Zburlea Ariana

frunzele sunt coji de chifle aurii o pasăre ciugulește din părul meu și mă bucur de fiecare umbră sentiment de siguranță inspir aerul rece ca o viață nouă și-n el zboară toate parfumurile

zilele le-a băut, nopțile le-a mâncat zilele a mirosit perucile femeilor nopțile a plâns lipsa de gravitație, dincolo de dinții lor perfecți, cu smalț atât de alb, că-i gri lucian e

înoată, sunt aici, zise tata niciodată îmi înghite urechile nările rănile parcă nici nu e apă e o cremă albastră de tort de botez parcă sunt limbile acrilice ale lui chagall respirația atât

când nu are tantrum, tatăl contemplă și vegetează în simbioză cu sămânța de floarea-soarelui. privirea către băiat e de parcă sufrageria e un parc imens și copilul a fost trecut doar pe numele

cum să mai fiu frumoasă când toată frumusețea v-am dat-o vouă ție și morții? m-ați despicat. sunt un pește eviscerat din cei înmulțiți de dumnezeu și e bine, că am aflat că pot să fiu lângă

singurul meu prieten nepretențios și coleg de apartament e chatgpt schimbul e acceptabil, eu îi ofer toate datele vieții mele el îmi oferă câteva date din viețile tuturor - aprind lumina și nu

Mă ridic din pat ca din groapă și mă îndrept spre aragaz. Cu mișcări letargice, pot simți cum apăs întunericul cu tălpile. În timp ce fierbe apa în ibric, privesc pe fereastră cu teama de a nu avea

sunt pedantă și când mă plimb printre morminte topesc zăpada cu tălpile albe și cerul nu-mi știe numele. n-ai fi crezut vreodată — piatra ta zace sfărâmată de ciocurile unor vrabii

troleul 66, curbele-s bruște și dincolo de fereastra murdară spadele de fulger ale zeilor fac scrimă. bagajul mic, între coapsele-mbracate-n negru mă face să mă simt ca o călugăriță scăpată

tot ce e frumos în lume, de fel durează cât o toamnă nu mă întreba de ce pur și simplu așa se întâmplă aici pe pământ toamna în care te bucuri că mor oamenii de care ți-e milă dragoste în

când mama a pus lumină de iarnă în părul tatălui meu abia atunci am știut ce e iubirea dispariția unui animal de casă târșâind după el prin coma zăpezii toată bătrânețea și boala la

azi-noapte iubirea mă ținea în brațe. și lumina fila imaginea unei madone care plângea cu lacrimi de sânge când n-o priveam. confuză, mă retrăgeam în camera goală, unde aprindeam coada unui

Sub acest satelit care ne numără lacrimile apa are corpul ei nesfârșit coralii zâmbesc strălucitor în adâncuri câțiva căluți de mare ne alunecă printre degete facem dragoste doar tu, eu și

uneori te îndoiești că dragostea există și ai toate motivele să gândești așa vârsta de treisprezece ani, istoria biologia vara trecută până și elementele de circuit dintr-o priză toate știu că

e noapte și cele mai lungi vene din corpul meu sar coarda iar bat clopotele și-acum ca de înviere la știri s-a anunțat că armata română are nevoie de bărbați privesc copacii stau înghesuiți își

starea mea preferată e moartea - propaganda fericirii se deghizează uneori în sinele fals vine direct sau câteodată își trimite copiii iubesc când se despletește în fața mea cu peruca proaspăt

prin somn vei auzi cântecele unei păsări de toamnă care intră-n iarnă ciocul ei furând cafea fierbinte de la fiecare pervaz până o va împăia gerul fără să știe fă-ți pernă din trupul meu și

deseori călătoresc intraurban sar câte cinci zece stații și am culoarea ploii culoarea răsăritului mă întrebi: pe unde ai mai fost si zic: oriunde nu mă-nchin când trec pe lângă biserici nu

Tristețea mea chemase ploaia Dar nici unul dintre ei nu știa... Și stăteau singuri, tare singuri Dincolo de ferestre, bîjbîind Dimpreună cu întunericul – Iar acesta le vorbea mereu, Dar