și noi tot pixeli am rămas

ai făcut dragoste cu fotografia mea fără să știu apoi scriai poeme pe care eu le citeam în pijamale doar în pijamale și tânjeam să fiu o alee rușinată de grija cu care mă mături de frunze, de părul pe care l-ai smulge din capul unei păpuși în fața laptop-ului, visam undeva între întuneric și iubire mâncam plăcintă. mirosea a măr, a familie dar eram singură cu tine, într-un ecran doi pixeli ca două farfurii pătrate care își căutau prin crăpături cele mai frumoase gânduri, ni le-am dăruit fără punct până am pus suspensii, atât de multe am agățat branule și iar ne-am iubit fără ortografie, fără chip microfoane. parcă aveam iar 19 ani, când vedeam apropierea ca pe a doua facere, c-un armageddon mai înspăimântător adică subtil. m-ai făcut să visez că nu mai am trup și sunt doar o stare care nu se poate da jos din tine. ce liniște era atunci în dragoste să dormim o noapte, goi de atingeri și haine, spuneam doar să ne schimbăm fețele ca pe niște măști să aflăm dacă dincolo de ele, moartea se va purta bine cu amândoi. dar am fost așa prinsă în mine, încât am făcut patul în gând doar pentru decor, mereu am dormit sub el ca sub capacul sicriului am dormit așa, încât zilele par urme de molii pe care le-am strivit cu fruntea. acum ne trezim răniți de zgârie-norii din oraș de starea avansată de căutare, după ce am traversat câteva frici, cu degetul și noi tot pixeli am rămas.