Virgil Titarenco

Te-aș invita la mine-n gînd, Să nu mai poți fugi nicicînd. Te-aș face flutur pe obraz, Cristal de gheață printre brazi. Te-aș face prizonier legat, Și-n gînd te-aș pune ca-ntr-un pat... Ca să

Dragul meu Stoian George Bogdan, stii tu, românii mai au o pasiune (pe lîngă poezie bineînțeles), harța. Și tocmai de asta mi-e frică acum mie, de harță. Mi-e frică să scriu ceva de teamă că ai

Somn... Ușile se închid cu zgomot. Durere... sferică, tubulară, intestinală... Sufocare. ......... Frig. Lumină acidă. Mîncărime, undeva înăuntru... Gust de limfă. Tuse. E bine acum.

o pisică trece agale prin parcarea goală din mine se oprește indecisă privind o bucată de hîrtie purtată de vînt spre marginea spartă a bordurii apoi pleacă mai departe să

mi-au strivit degetele sigilii sarmate călcîiele tale cu rîsul sălbatic zidiri crenelate pătate de sînge și pline de păsări mă dor descărnatele trupuri străpunse-n delirul nebun asediu la porțile

între osîndă și odihnă e frică porți fiii oamenilor în spate femeie costelivă și hîdă venită într-o noapte de joi e urmă de sînge sau ruj învinuită pe oglinda mică dintre sînii tăi cocoșat sub

plouă ghemuire de suflet griurile pastelului meu margini în chenare lichide singurătate abstractă răcoros de cuminte umbre adunate prin colțurile uitate ale realității toate întrebările cuibărite în

s-a făcut ora trei mi-au intrat niște ace mari în ochi ca o introducere la orbire mă gîndesc că acum ar fi bun un dictafon pentru a nu spune nimic mă așteaptă cele trei ispite douămiiste cu

îmi doarme pumnul și ochiul în mărul din carne un vierme orbecăind în zigzag tu prelungire a inelarelor mele clepsidre așezate în cerc și pe prag în ritualuri mimînd veșnicia urmezi

sîntem esențiali visurilor fără să știm precum crengile rădăcinilor adîncului ceea ce nu se frînge în certitudini înflorește înăuntru ubicuu o vamă de cuvinte un fel de tandrețe inerent

parfum de floare printre gratii vechi vînt nou primăvăratic

la marginea lumii copiii visurilor noastre coboară într-un dans de cerneală și fum spre marea uitării cuvintele mor în palmă fulgi din omătul nopților adunate lacustru în scobiturile

Dumnezeu nu își semnează niciodată tablourile în colțul din dreapta acolo m-a încrustat pe mine

mă voi urca pe muntele pleșuv cu ideile mele în spate acolo vom face foc din ele vom frige carnea noastră bucată cu bucată ne vom înfrupta din flăcări înfășurați în

s-au spart în mine toamne mii de frunze insinuate cămășile albe ale memoriei vîrtejuri înfășurate amețitor spasmele iubirii vinovate nevinovate durerea sacadată a chitării pe toate corzile