Virgil Titarenco

nu va fi despre această dimineață în care sînt ostil geometriilor luminii postpartum al zilelor intraductibile vom sări la o altă idee deși în lumea mea un astfel de salt obligă la explicații

încă o zi de muncă în minele oaselor noastre acolo unde scurmăm după diamantul pe care nu l-am văzut vreodată măcinînd în dinți sterilul atîtor amintiri împietrite despre care nimeni niciodată nu

atunci cînd cuvintele vor fi rostit oameni soarele va vorbi sînge iar luna apoi și mereu în el despre ea așteptînd dar de ce să tu eu noi ei voi cînd este atît de altfel altundeva altcineva vor fi

ok m-am hotărît să scriu despre dragoste pune-ți centura de siguranță și ochelarii de protecție uv cu zbaturi dragostea e ca sarea kosher pe rană sau pe untul de arahide cu maioneză și

spațiul în care trăiesc vinovat e paradoxul unghiurilor promise luminii ochilor vînduți robiei felinele umbrelor mă încercuiesc mă jupoaie de mine înlocuind o semnificativă prezență maree

locuia la etajul patru era înalt slab avea ochi mari frumoși purta în ei ceva un fel de vulgaritate tandră aproape imberbă de adolescent întîrziat vorbea tare pe scara blocului de parcă

în acest fel de univers eu nu știu să scriu fac doar semne disparate cu degetele prin valurile părului tău într-o limbă îngropată odată cu faraonii descîntec din cîntările de dinainte de potop orb

pe zidul bătrîn sub frunze de iederă o urmă de melc ierburi uscate peste grinzi răspîndesc un parfum al iernii ulița rece noapte de februarie un singur lătrat

unii sîntem alții vom fi unii am vrea să fim alții nu putem să fim unii nu vrem să fim alții nu vom fi niciodată unii s-ar putea să fim alții ne amăgim că sîntem unii ne sîntem nouă înșine alții vom

mă fascinau atunci tendoanele tale de sticlă așa le vedeam eu poate erau doar niște banale tocuri la modă o prelungire a colților de samur în spirale spre umerii tăi într-o aliniere perfectă

vîrstă umbră prelungă trupul meu înfiorat mîngîie timpul ....................................... apus seara aduce cenușiu roșietic singurătate ......................................

eu sînt creatorul creat apoi uitat înadins în acest maldăr de carne am butoanele așezate invers pe sub cămașă ca și cum paradisul ar începe cu mine într-o preasfîntă zi de joi printr-un

doamne în mijlocul acestui ocean în mijlocul acestui oraș stau ca un ghem de carne și semne putrezind o gestație-n mine strîng în dinți cataclisme perfide un alint uneori requiem și în somn oboseli

mereu acolo o sărbătoare îndepărtată o sărbătoare din care lipseam probabil anunțat prea tîrziu probabil nedorit sau poate inexistent printre adresele lumii ploua cu liniște și resturi de