durerea mereu amînată a orizontului

Nu-mi prea place sa recunosc... dar frumoase versuri domnule.
\"plutesc descoperind nefirească durerea
mereu amînată a orizontului \"
Prima oara am citit atarnata... si mi s-a parut ca nu da bine, apoi m-am linisit cand am vazut ca e \"amanata\".
Asa e bine... pana si orizontul are nevoie de un ragaz. Din fericire apuc sa mai citesc ceva poezie frumoasa aici.
cu respect.

De ce domnule Silviu? Că doar și dumneata scrii destul de bine. Dar hai să nu ne îndulcim în prea multe politețuri.
Probabil că e un anumit stil care mi se potrivește vor spune unii. Sau cine mai știe... Mai poftim...

\"apoi îți așezi mâna pe fruntea mea întâmplător/ca și cum ți-ai depune amintirile într-un cuib\"; \"trupurile noastre continente misterioase/plutesc descoperind nefirească durerea/mereu amânată a orizontului\" vorbesc de la sine despre o manieră inedită de exprimare a unor trăiri. Felicitări! Atenție la o scăpare de redactare: \"privind-ne\"=\"privindu-ne\". Cu bine, Ingada.

mulțumesc pentru corectură, Ingada, și de apreciere

Si eu subscriu , Virgil.De la primele trei versuri poezia ta m-a cucerit.M-am impiedicat putin in ,,patetic\", dar daca tu l-ai pus acolo tinand la incarcatura pe care o are e OK.
Felicitari!

... astăzi nu vei scrie poeme, doar te vei opri alături de trecători îmblânzindu-le umbra ... orice rostire dans sălbatic de sunete și culori sângerând călcâiul omului care voise să tacă ... la bună citire / veghere :)

Căci numai ea-i eternă, durerea nu se stinge...
Durerea mereu amînată a orizontului...
Tulburătoare imagini stîrnește cu fiecare vers muzica acestui poem, pe care nu îl scri, doar îl trimiți în cîntec printre coastele parfumate ale păsărilor, anticipînd parcă, mai mult sau mai puțin voit, atingerea toamnei.

\"plutesc descoperind nefirească durerea
mereu amînată a orizontului\"

Și când durerea este adusă de oamenii \"de plumb\" (melancolie în toamnă, iarăși) ce mor privindu-ne, vorbindu-ne, poezia rămâne mărturie a unei treceri, fără să \"îți așezi mîna pe fruntea mea întîmplător
ca și cum ți-ai depune amintirile într-un cuib\".

Uneori este nevoie să așternem măcar un cuvânt acolo unde legăturile sunt de spirit și, rupte, ar despărți definitiv \"continente misterioase\".
Poetul spune: \"doar mîinile mele îți ating umbra
în timpul concertului de harpă\". Omul să lase Umbra și să caute lumina sidef păstrătoare de viață, acolo unde colinele-n verde abia de mai au cărări pentru a fi străbătute. Pentru ca mîine să nu scrie pe-o piatră: \"astăzi nu scriu poeme\"...

Acest poem îmi vorbește din adânc de ape, fără poduri de cuvânt.

Ela

Las un semn aici sau unui alt început de toamnă, pentru cineva care va ști că semnul meu este un salut și o urare de suflet din mereu îndepărtatul orizont, de acolo unde norii se duc și se aduc, lăsând conturul unor cuvinte pe care le-am auzit cândva, într-o seară a unui alt an, dar niciodată demult.
Mulțumesc pentru lectura unui Poem.

\"apoi îți așezi mîna pe fruntea mea întîmplător
ca și cum ți-ai depune amintirile într-un cuib\" gasesc ca fiind nepotrivita comparatia, fara noima. poate nu m-am concentrat eu cum trebuie... cand iti depui amintirile intr-un cuib, o faci intamplator? de logica ma iau...
in rest n-am ce sa comentez, am savurat poezie adevarata de dragoste.
cu stima,

Elena, ești oricînd binevenită

da Florin, parcă aș vrea să scriu alceva

da Daniela, din stîrv iese miere, din coaste parfum

Dana, fără poduri, am spus doar că nu vreau să scriu poeme

mulțumesc Alma, și mulțumesc...

Luv, mai citește odată. mîna \"ți-o așezi întîmplător\", nu amintirile le depui întîmplător. e un \"ca și cum\" acolo... merci de interesul citirii