Victor Potra

suntem la mare la mare depărtare de orice merge în două picioare ne jucăm cu ciocolată îți pictez o bomboană dolofană pe burta umflată sunt sigur c-o să naști un delfin o să fie fată sper să

să nu dai! să nu dai de pomană să nu dai binețe să nu dai dreptate celui drept să nu dai mâncare celui flămând să nu dai înapoi să nu dai doi bani pe viața lor ia! totul e

Călare pe dreptatea lui, ca pe un măgar înțelept, vine Onan să mă-ntrebe: - Ești sigur că mai vrei copii? - Ce-i întrebarea asta tâmpită, îi zic, sigur că mai vreau! Vreau să fiu biblic, vreau sute

ea era frumoasa ca o primăvară pielea îi mirosea a nuci verzi mi-era frică să-i spun la-revedere și atunci am fugit desculț arzând urmele pașilor pe care începuseră să crească vlăstare din

încă din copilărie singurul tău tovarăș Pumnul. nu faci nici o mișcare fără să-ți iei la tine Pumnul. la birou îți ferești chipul și strângi pe sub masă Pumnul. la plecare colegii îți

Fragilă, frunza frăgezind văzduhul vestește vina ochiului, deodată ostenit pe urma ultimei uimiri în sinea sânului tău stâng, aproape adumbrit de anomia inimii bătând. (Iubitei capilare) *

mărește-ți buzele, mărește-ți buzele! vreau să te sărut și mai vreau și altceva bun de gândit, greu de rostit, poate îți vine ție în minte când o să vezi ce buze pline ai în

- pentru Raluca - Hitler avea dreptate când s-a revoltat împotriva jidanilor care fac copiii să moară de foame doar că nu jidanii sunt vinovați ci copiii pentru că le e foame. În anii '30

despre nimic se poate spune că ne frământă îi cădem victime prin propria noastră finitudine există un colț al memoriei dedicat fricii de unde se naște arta conversației continue despre ipoteze a

Șoricelul răsfățat Era tare îngâmfat. Tot fura din covrigei, Ronțăia și din ardei Și se lăfăia pe masă Și în crătiți, ca acasă. În bucătărie, vai, Ronțăia tot ce lăsai! Era tare

Sunt atât de natural dual, încât mă întreb: de ce nu? Trial. Quadral. Pental. Geografiile interioare sunt diferite, tehnica de gravare a petelor albe – aceeași. Descoperirea devine o emoție banală

Uite-a fost ca niciodată într-o peșteră o fată ferecată de balaur dedulcit la păr de aur. Mulți voinici veniră iute fata ca să mi-o ajute, să o scape de balaur și să-și ia cununi de laur. Sfătuiră

inventează o poezie în care să mă iubesc suficient de mult încât să vreau să fiu doar al tău îngheață o clipă în care să nu pot accepta murirea decât în ritmul tău desenează un strigăt în

futabila tristețe (acesta este titlul original, din considerente de protecție față de conținutul explicit nu poate fi păstrat ca atare pe listele publice ale site-ului) șed cu tristețea la

se dedică lui Phobos, născătorul de tăceri ea îmi povestea despre ruși despre poziții eroice de sex anal despre capacitatea de a fi absent în mai multe locuri deodată despre transpirație și

pentru fiece fir de păr alb ai dreptul la o secundă de spaimă numără orele! cât a mai rămas? nu vei scăpa niciodată de umbra înjunghiată în spate e nevoie de fapte noi și tu nu le ai doar

motto: „Every time I plant a seed, He said kill it before it grow He said kill them before they grow.” (Bob Marley - I Shot The Sheriff) am prins un sentiment de singurătate că-mi dă

nu e rău, nu e rău! bătrânul cocor îmi arată furtuna respiră odată cu norii sfâșie plumbul, găsește lumina, joacă-te cu rafalele joacă-te! închid aripile tremurând pe un câmp pustiu au