despre micile lașități ale șacalilor medii cu pofte mari

Aceste gînduri sunt scrise în continuarea textului lui Liviu-Ioan Mureșan, Pentru rubrica „recomandate” Textul lui Liviu-Ioan îmi aduce aminte despre primele mele interacțiuni cu Agonia, în 2007. Rezidențiatul meu în atelier nu a fost foarte drastic, cam fifty-fifty. Chiar credeam pe vremea aceea că este o problemă de valoare. Mai târziu, mult mai târziu, m-am lămurit că aveam de-a face cu două fenomene cu totul diferite. Primul ține de proba pe care trebuie s-o treacă un novice pentru a intra într-o gașcă, pentru a deveni membru. Încercările sunt de obicei stupide, meschine și umilitoare. Agonia nu face excepție. Rolul social al acestui proces nu este de neglijat. Când în fine ești acceptat, când treci de sub masă pe scaun, chiar unul mititel, porți brandul comunității: noi te-am făcut, noi te exilăm. Este unul dintre motivele pentru care autorii consacrați iau distanță față de Agonia, după ce le zâmbește Fortuna. Factorii de decizie ai site-ului cred - greșit spun eu - că este de vină lipsa de „elitism” a site-ului. Este, de obicei, ceea ce oferă ca justificare scriitorii de succes care au debutat pe Agonia. Dar ce-ar putea să spună? Că vor să stea cât mai departe de ferma care le-a imprimat cu fierul roșu o marcă pe cur? Cred că majoritatea nici nu au curaj să gândească în asemenea termeni despre ei și Agonia, este prea tulburător. Mai comodă este psihologia autojustificatoare, care introduce motivații date de rang, standard și imagine. Mult mai comodă. Al doilea fenomen ține de control și ierarhie. Dat fiind că este o comunitate în care nu s-au pompat fonduri, cheie pentru funcționarea ei este devotamentul membrilor. Mai ales al acelora din posturile cheie. Devotamentul, în lipsa banilor, îl poți cumpăra doar cu putere. Care aici înseamnă putere de decizie asupra calității existenței literare a altor oameni. Ceea ce creează dependențe și vasalități care uneori degenerează în servilism. Și megalomanie. Nimic nou sub soare. Problema este că sistemul, deși este gândit ca o democrație de tip atenian – a elitelor – este extrem de coruptibil în absența mijloacelor de control dinspre masa comunității. La ce mă refer? Faptul că nu poți, inițial, să postezi comentarii decât cu aprobarea cuiva din „înalta nobilime”, semănă excesiv cu votul cenzitar. Exprimarea opiniei ar trebui să fie liberă inițial, și abia apoi retrasă în caz de abuz. Din păcate, regulile anonimatului pe internet duc la un impas. Oricine este „banat”, poate aproape fără nici o dificultate să-și facă un nou cont, să posteze aberații, să polueze comunitatea. Ar fi o muncă de Sisif pentru editori – aparatul de control, și clar neproductivă. Deci se introduce mecanismul „confirmării”. Îți „câștigi” dreptul de a avea o voce. Aici intervine însă celălalt termen al impasului. Trebuie să existe un juriu. Care nu este nici imparțial (apriori), nici omniștient sau atotcuprinzător. Ca urmare, un număr restrâns de oameni decid asupra existenței spirituale a altora, cu mult mai mulți, în virtutea faptului că ei sunt conducătorii unei cetăți intelectuale dorită ca rezidență. Și adeseori decid în necunoștință de cauză. Un fel de curte a lui Irod. Am reflectat îndelung la această situație. Îmi aduc aminte de primul meu eseu postat pe Agonia, Necredința noastră cea de toate zilele, deschiderea seriei Noul Totalitarism Creștin. Dan Cârlea a apărut în forță, cu un comentariu numit „gasesc aici niste simple racnete pubertine”. Eram total lipsit de apărare. Atunci, pentru echilibrul situației, a intervenit Laurențiu Ghiță. Este și motivul pentru care am dat linkul de mai sus, pentru a putea urmări schimbul de replici. Îmi amintesc de senzația de neputință și furie, după ce am constatat că comentariile mele dispar în neant. Nu a fost publicat nici unul, nici măcar offtopic. Scârbit, am plecat. Am mai pierdut un an, departe de scris. E doar vina mea, nu am fost suficient de puternic. Dar este remarcabil că a existat un om care a intervenit, atunci când Cârlea, de la adăpostul unei poziții privilegiate, dădea cu anateme și icoane. Dar să nu dramatizăm excesiv. Editorii au publicat eseul, și acesta este lucrul cel mai important. Agonia funcționează – cel puțin ca intenționalitate și program – în calitate de agora, de poartă pentru exprimarea spirituală. Nu doar literară, și probabil că aici este forța ei, care o diferențiază net de alte comunități on-line similare. Și îi asigură succesul. Care, după părerea mea, se măsoară în atractivitatea față de publicul larg, care vrea să revină la literatură. Nu neapărat în comuniunea cu elitele botoase. A la bon entendeur, salut! Deși spuneam că am reflectat îndelung la problema echilibrării opiniilor, nu am găsit nici o situație satisfăcătoare organizațional, care să evite impasul amintit mai sus, al logoreei absurde versus limitarea benefică a puterii cenzorilor. După ce am beneficiat eu însumi de o confruntare dură și – pentru mine palpitantă – am ajuns să am „voce”. Să ne înțelegem clar: prin acceptarea mea implicită de către conducerea site-ului. A nu se uita nici un moment: nu discutăm de oameni rău intenționați! Discuția ar fi inutilă în cazul acesta. Eu cred că nu este. Am găsit o soluție de compromis, care mă implică doar pe mine, care poate părea total ineficientă și insuficientă față de numărul celor ce se simt cu călușul pus în gură, dar care înseamnă mai mult decât nimic. Poate un început. Este simplu. Acolo unde sesizez un raport de forțe disproporționat, intervin cu gura mea „rea”, pentru reechilibrarea situației. Evident, trebuie și să cred în șansa de adevăr a preopinentului defavorizat. Este un lucru care l-au făcut pentru mine Carmen Manuela Măcelaru, Claudia Radu, Noemi Kronstadt și alții, când am publicat Sexualitatea Ortodoxă. Este ceea ce încerc să fac și eu, când prind de veste, când blestemata mea lipsă de timp îmi permite, când… Este ceea ce le reamintesc acum să facă celor asemenea mie, cei cu voce câștigată pe cont propriu, nu doar investiți cu glas. Mulți dintre ei o fac deja susținut, fără să fi așteptat îndemnul de față. Dar nu ar fi rău să o facem în mod programatic. Cei mulți, „small people”, dintre care eu sunt parte, au nevoie de o minimă egalitate de șanse pentru a putea păstra încrederea că se poate persevera pe drumul culturii. A demola această încredere este un lucru josnic. De aceea disprețuiesc profund comentariile care conțin un „lasă-te de scris”. Sunt gesturi mizerabile, ale unor oameni cu sufletul deformat permanent. În momentul în care asemenea intervenții veninoase au loc în condiții clare de inegalitate, în care preopinentul nu poate răspunde din motive de acces, avem de-a face cu un șacal agonic. Care trebuie tratat în consecință. Ajung deci și la titlul acestei scrieri, și la legătura cu textul lui Liviu-Ioan Mureșan. Teza propusă de el are șanse de ipoteză, stilul este în zona decentă, chiar dacă amară, a pamfletului, și, în plus, scrierea beneficiază de o mare doză de sinceritate. Autorului nu-i e frică să se expună, ceea ce este premisa esențială a evoluției. Autorul însă pare a nu avea accesul necesar pentru a pune direct pe site un comentariu, fără a aștepta aprobarea unui editor. Nu știu ce acces are Liviu (este de mult pe site) și de ce este atât de mic, poate este o sancțiune, dar comentariile lui apar mai târziu decât au fost postate. Indiferent de motiv, a veni pe un asemenea text cu un comentariu ca al domnului Moga, la ora 23.07, când autorul nu mai poate posta nimic în replică până la apariția unui editor, cel mai adesea dimineață, este un gest laș. Șacalesc. Și nu îmi pot reprima observațiile făcute în treacăt, asupra diverselor gudurări ale d-lui Moga (cum te cheamă frate de fapt, zi, ești Zabet?) pe lângă textele Mădălinei Nica, sau ale altor potenți. Potentați. Comul – o lașitate mică. Moga – un șacal mediu. Dar pofta e mare! Și nu e doar al lui. Este mirajul ierarhiei, al privirii cu dispreț de sus în jos, al cocoțării. Ne pândește pe toți. Este ceea ce acuză, în mare parte Liviu, fiind în același timp, într-o anumită măsură, victimă a aceleași dorințe de afirmare. Este lucrul care mă face să-mi dau periodic palme, și să-mi spun „Potra, închide calculatorul și du-te de te joacă cu fi’tu!” Nu cred că am relatat ceva nou, clar nu am propus nici o soluție, poate am expus ceva mai sistematic o problemă endemică a Agoniei. Gestul de asasin care se știe protejat al lui Moga merita, poate, o simplă corecție printr-un com usturător, dar încrederea cu care se uită membrii noi ai Agoniei la presupusul consiliu de zei din partea cărora poate veni confirmarea și, în timp, și afirmarea valorică, merita mai mult. Închei rugând explicit editorii să-i acorde lui Liviu un acces măcar de 10, dacă nu îl are deja, măcar pentru a putea răspunde șacalilor cu lovitura de picior meritată. Din ceea ce am citit eu în comurile și poemele sale, îmi pare un om echilibrat, care și-a câștigat dreptul la exprimare în cadrul comunității agonice. Dacă lipsa de acces este o pedeapsă, cred că și-a învățat lecția. Dar, în numele unei minime decențe, restabiliți egalitatea de șanse! Puteți începe de aici! Un discurs prea lung… În apărarea mea invoc dorința de a păstra Agonia drept ceea ce este, un teren de geneză continuă a creativității.