Plămâni

Iulian mă ține de mână, strâns, strâns, strâns. În spate, într-un rucsac, am rezervorul de oxigen. Mergem amândoi, hotărâți, ca niște bărbați, călcând apăsat. Nu prea repede, respiră greu, și trebuie să avem grijă de tubul care îmi iese pe sub subțioara stângă, apoi, prins cu două cleme de siguranță pe jacheta cu Batman, șerpuiește spre nările lui, semn de viață și de moarte. Toamna ne-mbie să răscolim comori cu picioarele, învolburăm în drumul nostru toate frunzele, și roșii, și aurii, și arămii, Iulian dă un șut, cu sete, într-o castană care zboară entuziastă spre panta dinspre lac, ia viteză, se aude un pleoscăit exemplar… Se-ntoarce cu toată fața un zâmbet la mine: - Vezi, n-am uitat să joc fotbal!... - Păi cum să uiți, zic, și iau cu grijă colțurile gurii și le urc 5 milimetri, într-un zâmbet încurajator, care costă cât … las’ să coste, zâmbește, boule, te lamentezi pe urmă… O să vezi, la vară jucăm din nou fotbal… - Tata… Se uită la mine cu ochii aceia complet verzi, nemoșteniți, inventați special pentru mine… O să-mi pui plămâni noi? O să pot să pot să fac din nou… știi tu… prostioare? Zâmbește către mine vinovat… Adică nu prostii mari, știi tu, să mă cațăr în copaci, să mă arunc de pe dig, să mă alerg pe tobogane cu alți copii… Jur că n-am să plâng. Crap, explodez, traheea e un fir subțire de ață, dar n-am să-i plâng în față, Iulian merită o luptă… Cu mine, cu Dumnezeu, și cu oricine se mai nimerește în drum… - Tată, acum că știm care e problema, sigur o rezolvăm… Doar îl știi pe tata… Mă-ncrunt, mă maimuțăresc… Identific problemaaa, mă uit urât la eaaa, îi zic ia ascultă doamnă problemă, cu ce ocazie pe la noi, nu-mi aduc aminte să vă fi invitat, en garde! – câteva mișcări de scrimă, atenție la tubul de oxigen – și ha! și ha! și gata! problema e răpusă, merci, merci, mă-nclin în reverențe comice, aplaudă și râde cât îl țin plămânii, nu-l țin, tușește, se sufocă, ne așezăm pe peluză, îl iau în brațe… - Încet, încet Iulian, respiră, respiră te rog, respiră… Trage aer sacadat, cu gura căscată, dau drumul la oxigen mai tare, îi simt sub palma dreaptă pieptul zvâcnind spasmodic, la fel ca acum o săptămână, la clinică… Era plictisit, de analize, înțepături, ecografii, de pereți albi, oameni albi și vorbe albe, întinde-te, suflă, nu respira, respiră, acum luam un pic de sânge… Stătea cocoțat pe patul de consultații, legănându-și picioarele, îl așteptam pe doctor, cu rezultatul final. - Îmi spui o poveste? m-a întrebat, cu zâmbetul de „te rog frumos”. Mai uit și eu de plictiseală… de înțepături… Șantaj sentimental clasic, știe că merge chiar dacă îmi dau seama… Am intrat în joc: - Și ce poveste vrei, de Creangă, Frații Grimm sau… - Una inventată de tine, m-a-ntrerupt repede, astea sunt cele mai amuzante… I-am spus „Falnicele întâmplări ale Zmeului Fioros-Unsuros, care construia o locomotivă cu aburi și pe care Feții-frumoși nu-l lăsau în pace”… A râs… Doamne, cât a râs, până la lacrimi, până la criză, până la asfixiere, până la asistentele intrând în trombă, până la masca de oxigen, până la resuscitare, și sufocându-se, cu pieptul tresărind din ce în ce mai slab, în efortul inutil de a trage aer, mă fixa cu ochii încă râzând, rugându-mă din priviri să continui povestea, să nu lăsăm joaca, ce dacă… ce dacă… Restul mi-l aduc aminte ca prin ceață, un drum confuz către Reanimare, un calmant, Iulian dormind, plin de tuburi și perfuzii, o asistentă conducându-mă înapoi în cabinet, parcă mă ținea de braț, cred că mă împleticeam, scaun, pahar cu apă, doctorul, încruntat, „mi-e teamă că” și „din păcate”, gata cu râsul, cu alergatul, tenisul, înotul, muntele, fotbalul, bicicleta, hârjoana, gata cu viața, cuvânt de ordine „supraviețuire”, diagnosticul a fost greșit, „ceilalți doctori” – ceilalți, ceilalți, îmi suna ca un clopot în cap, nu e astm, tratamentul a agravat boala, fibroză pulmonară, „stadiu terminal”, 20% capacitate respiratorie, între șase luni și un an. - Între șase luni și un an, ce? am întrebat în stare de prostrație… - Șanse de supraviețuire, a mormăit doctorul, privind în podea. - Are doar opt ani jumate! am spus răgușit, ca și cum asta ar fi schimbat lucrurile cu desăvârșire. Doctorul s-a așezat la birou, a mâzgălit ceva pe o hârtie, nu știu de ce îmi amintesc perfect cerculețele pe care le făcea cu pixul, cred că desena rotocoale, a ridicat apoi privirea și a dat drumul câinilor asupra mea, privindu-mă drept în ochi: - Fără transplant de plămâni, nu supraviețuiește mai mult de un an. Pe de altă parte, trebuie să fiți prudent, o criză ca cea de astăzi i-ar putea fi oricând fatală… O să vă recomand o clinică bună din Viena, dar e o coadă de așteptare foarte lungă. Plămâni. Asta e ce-mi trebuie. O iau la stânga, de pe Făinari pe Episcop Radu. Întind pasul, Mariusică nu prea așteaptă, devine nervos instant, are mereu impresia că ceva e-n neregulă, că e o capcană… 150.000 de Euro pot să iau pe apartament, 10.000 iau pe mașină, de 50.000 pot să mai fac rost fără mari probleme, ar trebui să-mi ajungă… Dreapta, pe Ardeleni, mai repede, am întârziat deja un minut… Transplantul e 120 de mii, cheltuieli post operatorii încă 15, cinci mii rezervă strategică, rămân 70 de mii pentru plămâni, sper să fie ok… Văd BMW-ul parcat, cu avariile aprinse, parcă ar mai fi cineva în mașină, asta nu-mi convine deloc, în fine, prin geamurile fumurii nu pot să disting mare lucru. Deschid ușa și mă așez în față, ca de obicei, lângă Marius. Îmi zâmbește larg, ca și cum aș fi cea mai bună afacere a zilei. În spate o fufă pe care n-o cunosc, față tâmpă, țâțe imense. - Hai să trăiești, ia zi, cu ce te servesc? începe afabil. Continuă înainte să apuc să-i răspund: Auzi tată, am niște GPS-uri tari de tot, soft actualizat, toate hărțile, și la un preț de râs… - Cât? zic, politicos. E un ritual prin care trebuie să trec. - Zi tu cât!... Sunt pe degeaba, să mor io!... - Sunt de haida? - Nu, frățică!... Știi că nu mă mai bag dacă frige, le-aduce unu în containere cu grâu, marfa e chinezească și hărțile făcute de ruși, da’ sunt brici, uite-aici că am montat unu’ la mine, să-l testez, știi că nu dau ciurucuri aproape de casă… - Mda, doar că eu am carnetul anulat, cum știi, așa că nu mă frământă nevoia de GPS… - Lasă, bă, că ți-l iei înapoi, n-ai zis că dai examenul din nou… Pentru tine, un an garanție, și o actualizare gratuită a hărților, când vrei tu… Zi tu, nu e super ofertă?... - Mega, mormăi. Dar eu am nevoie de ceva anume, d-aia te-am chemat… - Facem rost, nu-i problemă, zi, ce să fie, un laptop șmecher parcă voiai… Îi fac semn din ochi către fătuca din spate. - Da, sper că nu te deranjează că am luat-o și pe Cristina cu mine, apropo, poți să-mi dai și mie cheia de la tine, de la garsonieră, că am impresia că am uitat niște CD-uri acolo… Îmi face cu ochiul, ca și cum aș fi bătut în cap. Cumva asta mă agasează, și mă hotărăsc să sar peste politețuri, nu mai am timp, și nici răbdare… - Ce-ar fi să facem noi câțiva pași, cât ascultă Cristina niște muzică… - Muzică? se holbează la mine. - Da, Paraziții, de exemplu. Hrană pentru suflet, și cred că o pune și în starea potrivită să căutați CD-urile în toată harababura aia, nu-i așa Cristina? mă-ntorc spre ea zâmbind larg, pofticios, să-i dau material de frământat în neuroni până ne întoarcem… - Tot ce ascultă Marius e super-cool, se mâțâie ea. - Excelent, hai Mariusică… Marius îi pune un CD, coboară, încuie ușile cu telecomanda, cu mimoza în mașină, apoi vine spre mine: - Ce-ți veni? De obicei stăm de vorbă în mașină… Puteam s-o trimit pe ea la plimbare, oricum trebuie luate niște cola și țigări… - Lasă că-i mai bine așa, cine știe ce camere ascunse ți-ai mai instalat în mașină… - Hai, bă, doar nu crezi că fac de-astea cu tine, se preface el jignit. Dar după ce față a făcut, îmi pare bine că am coborât. Facem câțiva pași, se uită curios la mine, fără să zică nimic, bun, i-am atras atenția. Scot portofelul de la spate, iau două hârtii de 100 de euro și i le întind. - Pentru ce? face el un pas înapoi. Acum e aproape speriat, are mâinile la spate, ca și cum s-ar teme că o să-i bag banii în mână cu forța… - Pentru că ai venit într-o oră, și pentru că ești foarte atent la ce spun… Ești atent, nu? - Mda… - Hai, nu mă ține cu banii în mână pe stradă, bagă-i în buzunar… Se dezmeticește, banii dispar în portofelul lui lăbărțat ca și când n-ar fi fost… - Văd că-i serioasă treaba, ia zi, despre ce e vorba, ce-ți trebuie? Se uită lacom la mine. Asta-i bine, lăcomia va fi aliatul meu cel mai bun… - Plămâni. Și îmi trebuie repede… Doamne, ce bine e la clasa business! Îmi întind picioarele, satisfăcut, și mai iau o gură de Martini. Alături de mine, la fereastră, Iulian doarme, cu scaunul lăsat pe spate. Ar trebui să-l trezesc, în douăzeci de minute aterizăm la Viena. Îl mai las un pic. Verific manometrul rezervorului din rucsac, mai avem oxigen pentru 3 ore, e ok. Ar trebui să fac economii, dar mi s-a părut o tâmpenie să ajungem cocârjați, mai ales eu, și obosiți, cel mai probabil el, la clasa turist nu prea poți să dai scaunele pe spate… Stewardesa vine și îmi șoptește că ar trebui să îl trezesc, în curând va trebui să punem centurile, și îmi reamintește să asigur rezervorul… Ce balamuc și cu rezervorul ăsta!... Toată lumea se uita la mine ca la Bin Laden, când le spuneam că am de luat un rezervor cu oxigen în avion. Am completat la cereri de mi s-a acrit. Până la urmă, Alitalia a fost singura care a acceptat, așadar iată-ne în Alitalia, cu o italiancă drăguță, care îi aduce lui Iulian un fresh de portocale, „per un buon appetito nel Vienna”. (1) Mulțumim, să fie… Îl trezesc ușurel, îi dau sucul, se strâmbă, plescăie, îl bea pe tot, evident că îi era sete. Sper să nu-l apuce pipi-ul până debarcăm, deja s-a aprins semnalul pentru centură. „Îmi spui o poveste”, mormăie, încă pe jumătate adormit, tușește, „mai bine nu” se-ncruntă, trist, „că i-ar m-apucă”… Nu mai zic nimic, ce să mai zic, îl iau de mână, îl țin strâns, în timp ce avionul se năpustește spre pistă… (1) „pentru poftă de mâncare, la Viena” Cam greu cu germana mea, „bitte, taxi?”, oamenii foarte binevoitori, dar engleză nicht, franceză canci, italiană doamne ferește… Prin semne și indicatoare ajungem la stația de taxiuri. - Allgemeines Krankenhaus Klinik, bitte, Währinger Gürtel Strasse… ăăă… Adresse hier, bitte, papier, (2) și-i întind șoferului hârtia pe care e scrisă adresa, am uitat cum se spune 18-20 în germană… - Moment, bitte, spune bățos, și se apucă să introducă adresa în GPS. - Cât mai avem, mă-ntreabă Iulian. - Acuși ajungem, tată, mă-ntorc spre el, gândindu-mă febril cum naiba s-o spune în nemțește „cât timp”… - Păi d’ce nu ziceți așa, mânca-v-ar tata, că sunteți de-ai mei, că era să vă bag tarifu’ 3, de vă costa taxiu’ cât avionu’, rânjește vesel, cu toată gura, șoferul, întors către noi, bucuros nevoie mare, de parcă-i venise soacra-n vizită. Da’ ce-are copilu’, bolnăvior? se uită înduioșat la tuburile lui Iulian. - Tata mă duce să îmi ia plămâni noi, declară cu mândrie Iulian, înainte să apuc să deschid gura. - Ooo, păi înseamnă că tata are bani, face el, măsurându-mă de sus până jos. Nu prea-i iese la socoteală, cu geaca mea de la MiniPrix și cu ochelarii zgâriați, nu prea par om cu bani. Ezită, între o expresie câinoasă și compasiune. Oricum, n-am nici un chef să gândească mai mult decât a făcut-o deja, așa că oftez adânc și iau o față tristă: - Nu-ți urez dumitale să ai banii noștri, a trebuit să vindem apartamentul ca să plătesc operația – nici măcar nu e departe de adevăr, am gajat cu el împrumutul – și acum stau cu inima cât un purice, dacă-mi ajunge ce mi-a rămas pentru cheltuielile cu drumurile și cu toate alea. Că știi că statul român te-ajută din părți, plătim taxe de proști, mă rog, nu de bine ai plecat, nu?... - Așa-i, așa-i, se-nvoiește. Da’ ce-i face? - Transplant de plămâni. Îi dispare câinoșenia de pe față, se-nmoaie… - Te-aș fi dus pe gratis, da’ n-am cum, că mă vede ăștia cu becu’ aprins și cu clienți în mașină și mă belește. Oricum, o luăm pe scurtătură, n-o să fie mult, sub treizeci de euro… N-am ce să-ți fac, e la dracu’n praznic clinica asta… - Mulțumesc mult, nene, suspin, ca un mare artist în viață ce mă aflu… (2) „Clinica Allgemeines Krankenhaus, vă rog, strada Währinger Gürtel… ăăă… adresa aici, vă rog, hârtia” Clădirea e pur și simplu imensă, cel puțin pentru un spital… Șoferul trage în fața recepției, refuză indignat bacșișul de 5 euro pe care i-l ofer și ne ajută la bagaje… N-am mare lucru, o geantă de voiaj, în dreapta, în stânga e Iulian, legat ombilical cu tubul de oxigen de rucsacul din spatele meu. - Se vede că sunteți români, aici nu dă nimeni bacșiș… Zâmbește: Aveți grijă, or părea austriecii amabili și de treabă, dar când e vorba de bani sunt lupi! Baftă, îți țin pumnii puștiule! și pleacă încetișor, conform indicatoarelor, cu 10 km la oră… - Mulțumesc, șoptește pierit Iulian, cu ochii mari și capul dat pe spate. Tată, și tot spitalul ăsta e plin de oameni bolnavi? - Cam da tată, spun dând roată cu ochii. - Ce de boală pe lumea asta… De ce nu ne-o fi făcut Dumnezeu mai sănătoși?... Simt un mârâit crescând din gâtlej, îl înăbuș. Nu e momentul pentru revolte, nici pentru discuții religioase în contradictoriu. La drept vorbind, m-aș face și pechinez ca să ne văd ieșiți la liman, ce mai contează o cruce și două rugăciuni, acolo… - Hai să intrăm! Îl iau de mână, pășim înăuntru, surpriză! spitalul ăsta nu e alb deloc! e pictat în toate culorile curcubeului, Iulian cască gura în jur, eu încerc să mă concentrez să găsesc în borsetă actele, după câteva replici cu o recepționeră care nu știe decât nemțește apare alta, vorbim în engleză, ne trece în calculator, o soră ne conduce în salonul nostru, la etajul trei. Și aici pereții sunt pictați, cu scene din povești, asistenta îl conectează pe Iulian la generatorul de oxigen al camerei, ia rezervorul meu să-l încarce, o ajut să-l pună pe un cărucior, la plecare îmi spune: - Half of hour break, get some rest, then we\'ll run the imunity tests for the boy and you’ll meet the deputy manager, as you requested. - Thanks, see you. (3) Deci avem o juma’ de oră să ne revenim. Apoi Iulian la analizele de imunitate, eu la Directorul adjunct al spitalului. Mă mir că a acceptat să mă întâlnească, deși, de fapt n-ar trebui să fiu atât de modest. La 120.000 de Euro probabil că sunt printre clienții medii spre importanți, în fine, o să vedem. Deocamdată trebuie să-l conving pe Iulian să rămână singur, într-un loc străin, în care singura legătură cu ceilalți e firul subțire de engleză pe care o știe… (3) „O jumătate de oră pauză, odihniți-vă, apoi băiatul va face analizele de imunitate și dumneavoastră vă veți întâlni cu directorul adjunct, cum ați solicitat.” „Mulțumesc, ne mai vedem.” Biroul domnului director Hermann e elegant. Nu foarte spațios, dar cu o evidentă înclinație spre lux, marcată discret. O vază de Murano, o scrumieră de jad cu o statuetă de fildeș încastrată, mobila de cireș, aproape nimic de plastic, a!... și pendula, n-o observasem, secol XIX după decorațiunile sculptate… Bun, deci lui Herr Hermann îi place să trăiască bine, ăsta e un lucru lăudabil. Și util. Schimbăm câte un „Guten tag”, continuăm în engleză, i-am spus în email că nu știu germana. Mă felicită pentru alegerea făcută, cea mai bună clinică, profesionalism, bla-bla, e clar, își face jobul de PR, e cazul să i-o tai scurt, ca să putem trecem la afaceri. - What chances do we have to get compatible organs in 6 months? - I know the condition of your son, unfortunately is a very long waiting list. I’m sorry… (4) Îi pare rău de nu mai poate, oricum avansul de 25.000 rămâne la clinică, plus costul analizelor de azi. Deci nici o garanție că se poate face transplantul în șase luni. - And if I provide the lungs? (5) Rămâne cu gura căscată, la asta chiar că nu se aștepta. Crede mai întâi că vreau să donez plămânii mei, pe urmă își aduce aminte că nu sunt compatibil, bâguie ceva despre Eurotransplant, că nu este permis, toate organele trebuie să provină dintr-o sursă autorizată. Îi explic răbdător că am anumite relații în România, și că nu aș vrea să-mi pierd fiul din cauza unui aspect tehnic. Să zicem că eu conving o familie să doneze plămânii copilului lor aflat în moarte cerebrală. Ce garanție am că, odată preluați de Eurotransplant, vor ajunge în pieptul băiatului meu? Recunoaște că e puțin probabil să beneficieze de ei Iulian. Îl invit la masă, diseară, să dezbatem problema. Înainte să aibă timp să gândească, scot din buzunar cadoul pregătit. Într-o cutiuță de lemn, sculptată de mână, o monedă rară, un dinar cu chipul lui Traian, de după cucerirea Daciei, șterpelită din colecția de familie. În semn de considerație pentru un om care va salva viața fiului meu, îi zic ceremonios, în timp ce-i înmânez cutia. Îi sclipesc ochii, a recunoscut obiectul și îi știe valoarea, nu se îndură să refuze, al meu e! (4) „Ce șanse avem să primim organe compatibile în șase luni?” „Cunosc starea fiului dumneavoastră, din păcate e o listă de așteptare foarte lungă. Îmi pare rău…” (5) „Și dacă furnizez eu plămânii?” Îl aștept de o jumătate de oră pe Marius, ce-o fi pățit? De obicei sună dacă a intervenit ceva, acum are și telefonul închis. Mă mai uit o dată pe emailul de la Hermann, „Sehr gut, Herr Victor”, semnalul convenit că banii i-au intrat în contul din Elveția, și că totul e pregătit la Viena. Mai trebuie doar să apar eu, cu plămânii… Hai, mă, Marius, unde naiba ești? Discuția la restaurant a fost destul de concisă, după ceva balet, cât să se convingă că nu e o înscenare, am convenit că 14.000 de euro ar acoperi cheltuielile necesare pentru a evita un regulament stupid și învechit. O să mă aștepte o ambulanță la aeroport, le predau cutia frigorifică, eu vin cu taxiul. Pe Iulian o să-l trimit cu o zi înainte, pentru pregătirea pre-operatorie. Singura garanție că n-o să-mi tragă clapa, e scandalul imens care s-ar declanșa. Și poate, culmea, originea română: în capul lor aici e plin de killeri și de mafioți… Mă rog, nu că ar fi departe de realitate… Afară se aude o mașină parcând. Da, e Marius. Îi descui, e cam palid, se duce direct la toaletă. Se întoarce ud pe față, mormăind după un prosop. Îi dau, se șterge energic și se așează. - Bei ceva? - Nu mai beau nimic, că mă grăbesc. Vezi că ți-am găsit pe cineva, da’ te bagi pe pielea ta. Eu îți fac lipeala, pe urmă nu mă mai interesează. - Păi ziceai că vrei comision din valoarea tranzacției, că îmi negociezi tu un preț bun… - Nu mai vreau nimic, îmi mai dai 400 de euro pe lângă aia 200 și suntem chit. Și o condiție: nu vreau să știu nimic din ce se întâmplă mai departe, nu vreau s-aud, nici că-i bine, nici că-i rău, nimic, înțelegi?! - Da’ unde mă trimiți, frate, la talibani? - Băi, m-ai pus să-ți găsesc plămâni… De copil! Crezi că sunt în raft, la supermarket?!... Ia aici!... Îmi întinde o pastilă ca de ampicilină, sigilată cu ceară. Dau s-o desfac, mă oprește: - O desfaci după ce plec eu, la cinci minute, nu mai devreme. Vezi că ai acolo o adresă, te duci mâine la cinci. Suni și spui că te-a trimis Marius, pentru o problemă de aerisire urgentă. Nu uita, trebuie să le spui exact așa, altfel s-ar putea să te trezești cu un pistol între dinți, și nu garantez că o să ai timp să repeți parola corect. - Cu cine mă văd acolo? - O să afli la fața locului. Clatină din cap, privindu-mă nemulțumit: Vezi că te bagi într-o chestie din care nu te mai scoate nimeni, dacă vrei s-o lași baltă, acu e ultima strigare, îmi dai capsula, o duc înapoi sigilată, și ne vedem de treabă… - Nu prea am de ales, Mariusică… - Mda, tu știi mai bine… Ok, dă-mi banii, c-am zburat. Și vezi, nu deschide capsula până n-am plecat cu mașina din față, bine? Dispare în trombă, mă așez la birou, pun recipientul lângă laptop. Parcă e totuși mai mare decât o capsulă de ampicilină, ar fi destul de greu de înghițit. Aud afară BMW-ul demarând, mă duc la fereastră să verific, a plecat. Pastiluță, pastiluță, ia să vedem, ce surprize ai tu oare? O hârtie rulată bine, și o biluță neagră, cam cât două gămălii de chibrit, cu o sârmă de vreo doi centimetri… Ingenios! Microfon cu emițător radio… Așa, băieții știu sigur că Marius habar nu are care e adresa, Marius și-a pus pielea în siguranță dacă la un moment dat face cineva o vizită neprogramată la adresă, eu sunt singurul în bătaia focului. Hârtia. „Lipește microfonul cu leucoplast în partea stângă a pieptului, pe pectoral.” Mda, bătăile inimii o să-i asigure că spionul e la purtător „Nu trebuie dat jos până mâine la 5. Închide computerul și mobilul acum! Poți telefona doar de pe fix. Orice abatere anulează întâlnirea. Adresa este…” Băi, ăștia au văzut ceva filme!... Sau nu… Mă conformez, n-am leucoplast în casă, îl lipesc cu Picătura, sheet, o să-l dau jos doar cu piele cu tot. Mă duc să mă uit în oglindă, arăt ridicol, parcă am două mameloane în stânga… În fine, hai să nu le arătăm că am făcut pe noi de frică, mă rânjesc la propria mea imagine. „Bau!” fac în microfon, apoi încep să râd cu poftă, de viață, de mine însumi, disperatul disperaților, câtamai telenovela… Ușa de metal se dă în lături fără nici un zgomot, mă așteptam la un scârțâit, cât de mic, nici vorbă de așa ceva, mă întâmpină un gealat chelios, cam cât mine de înalt, dar de două ori mai lat, după tresărirea ochilor văd că m-a recunoscut, am fost supravegheat, evident. Asta nu contează, recit cuminte poezia, „am venit pentru o problemă de aerisire urgentă”. Dă din cap, mă înșfacă cu o labă de Schwarzenegger și mă trage înăuntru, închide ușa, se aud zăvoarele automate culisând, suntem într-un vestibul mic, roz, luminat slab. Îmi întinde o mască de dormit, ca cele din avion. „Pune”, hârâie gutural. Mă execut. Acum sunt complet orb. Verifică dacă masca e fixată bine, apoi mă împinge ușor înainte. Străbatem câteva încăperi, aud câteva fete chicotind, uși, mereu ușile închise cu grijă în urmă, aer proaspăt! Sigur am ieșit afară din nou, ieșirea din spate, mă apleacă cu o mână pe creștetul capului, probabil o mașină, da, genunchii îmi ating scaunul din față. Simt bancheta lăsându-se, când garda mea se urcă lângă mine. Aș fuma o țigară, m-am lăsat de când s-a îmbolnăvit Iulian, dar acum mi-ar prinde bine câteva fumuri, oricum, cu ochii acoperiți e imposibil… Deși… În definitiv sunt client, ia să ne obrăznicim… Îi spun gorilei că vreau să fumez, spre surprinderea mea după 10 secunde aud un zgomot de brichetă, filtrul unei țigări îmi atinge buzele, trag cu sete, puah, Marlborro, nu-i nimic, bună și asta, fumez până încep să simt căldura de la jar. Ne hurducănim de vreo două ori și ne oprim. Același ritual, uși, de data asta numai două, îngerul meu păzitor mă așează pe un fotoliu. E confortabil, și în cameră e răcoare, mă fac comod, picior peste picior, nu schițez nici un gest să dau masca jos de pe ochi, în cameră mai sunt sigur persoane care mă observă, chiar dacă e complet liniște. - Bun venit, domnule Potra, puteți să dați jos masca, se aude o voce înaltă, de contralto. Zâmbesc, scot ochelarii de somn și îi pun pe cei de vedere, din buzunarul de la piept, unde aterizaseră în vestibulul roz. Imaginea e pe măsura vocii, o siluetă de model, picioare până-n gât, sâni obraznici, fățucă de reclamă Nivea, în fine tot ce-i trebuie omului să nu se mai simtă singur pe lume… N-am timp de căzut în extaz, scanez încăperea, cel puțin cât intră în raza mea vizuală fără să întorc deloc capul… Deși bodyguarzii o încadrează pe fată, centrul puterii e ușor în stânga, acolo stau așezați doi bărbați, cel slab, așezat pe scaunul simplu, de lemn, e cu siguranță șeful, îl salut dând ușor din cap către el, zâmbește dar nu schițează nici un gest. Fata observă, are o tresărire scurtă, reprimată, de nemulțumire, apoi continuă: - V-ați descurcat admirabil cu măsurile de siguranță, sper că le înțelegeți utilitatea, în definitiv sunt și în interesul dumneavoastră. Dau din cap aprobator, privindu-l în continuare, cu atenție, pe adevăratul stăpân. Omul ăsta nu are limbaj non-verbal deloc??! De când l-am observat, nu i s-a clintit nici un mușchi pe față, cu excepția zâmbetului inițial, în rest, corporal transmite o relaxare totală, imobilă, parcă ar fi de ceară… - V-ați calificat pentru stadiul inițial, de precontract, continuă bruneta. Înțeleg că doriți o pereche de plămâni de copil, în bună stare, vârsta între 6 și 12 ani, compatibili imunologic cu organismul fiului dumneavoastră. Mă urmăriți? - Bineînțeles, sunt numai urechi, îi răspund obraznic, fixând în continuare locul unde stă sfinxul care conduce circul ăsta. - Prețul este de 40.000 de euro, plătiți în avans. - De unde știu că sunt compatibili? - Toți subiecții noștri, datorită… hmm… profesiei lor precoce, au analizele la zi. Un test imunologic va confirma compatibilitatea. Durează două secunde până înțeleg implicațiile, îmi întorc brusc privirea către ea, un aer de satisfacție îi inundă ochii. - Adică copiii de care vorbești sunt sănătoși, bine mersi, și voi o să decupați pieptul unuia, să-i luați… plămânii? .- Evident că nu noi, un chirurg specializat, în mediu steril. Nu vă faceți, griji, e inclus în preț, ca și analizele de compatibilitate. Precum și un însoțitor, care știe să manipuleze lada frigorifică, până la aeroportul din Viena. Zâmbește: Vedeți, ne-am făcut bine temele… - Nu, ceva nu e-n regulă! de unde până unde o hoardă de copii cu plămâni de dat, și de care să nu întrebe nimeni… Încerc cu disperare să nu devin isteric, știu că șeful îmi soarbe fiecare reacție. - Majoritatea sunt luați de foarte mici, și crescuți de noi la Fermă. - Fermă? Femeia cu trup de vis, devenită brusc coșmar vorbitor, se întoarce întrebătoare către statuia de pe scaunul de lemn, acesta dă ușor din cap, „da”… - Precum bănuiți, există un turism sexual bine pus la punct în România. Pedofilia este una dintre cele mai profitabile afaceri, toți boșorogii vin aici să-și satisfacă poftele interzise, și evident, cea mai căutată perversiune este sexul cu minori. Și cea mai scumpă, desigur… Cu excepția sexului cu măcelărirea partenerului, dar asta e o afacere în care nu ne-am implicat… - Auzi, n-ai putea să vorbești și tu normal? Parcă ai un dicționar în gât… - Am fost educată îndelung să vorbesc așa – un scurt fior înspre sfinx, au lucrat ceva la ea băieții… Desigur, vă pot servi și o cu totul altă muzică, dacă e cazul, dar sper că nu va fi, până acum văd că ne înțelegem… Tac vreo 10 secunde. Mariusică avea dreptate, m-am băgat într-o chestie din care nu mă mai scoate nimeni… - Și vreți să cumpăr plămânii unui puști pe care îl călăresc zilnic toți perverșii Europei? - Toți clienții noștri se supun unui set complet de analize la sosirea în țară, avem laboratorul propriu. La Fermă, toți copii sunt monitorizați atent, se face sex numai cu prezervativ, și analizele se fac lunar. - Din ce-mi spui, deduc că un copil vă aduce cel puțin 10.000 de euro lunar, de ce-ați omorî găina cu ouă de aur? - După un timp, unii copii dezvoltă probleme psihice netratabile, ceea ce îi face să nu mai aibă căutare… Nu-i putem lăsa pe stradă pur și simplu… De fapt, domnule Potra, doriți sau nu plămâni pentru fiul dumneavoastră? Ultima întrebare a fost ca un bici… Acu-i acu’ Vreau sau nu? - De altfel, mai există o condiție, continuă ea. Iuri, aici de față, – în sfârșit, am aflat numele tartorului – a ținut să vă cunoască personal. Rar a întâlnit pe cineva cu atâta tupeu în timpul procesului de supraveghere. Iar faptul că v-ați dus cu microfonul pe piept la secția de poliție, pentru o formalitate care putea fi făcută oricând, a fost într-adevăr unic… Probabil că vor fi 5 sau 4 copii compatibili pentru transplant. Condiția lui Iuri, este să îi vedeți pe toți, și să-l alegeți dumneavoastră pe cel care va fi sacrificat. Stau. Totul a stat în mine. Iuri se ridică agil de pe scaun, ca o felină, și se apropie zâmbind. Ajunge lângă fotoliu, se apleacă până avem fețele aproape lipite, ochi în ochi, și apoi face lucrul pe care îl aștepta de ieri: - Bau! îmi șoptește blând… De data asta sunt pregătit, mi-am cumpărat un mp3 player, mobilul e în continuare interzis, ascult cu căștile la urechi Mike Oldfield, „Sentinel” îmi povestește despre peisajele pe care nu pot să le văd, am în față patru ore de întuneric până la Fermă. Am avut de ales între o dubă închisă și o limuzină, cu masca deja familiară pe ochi. Am preferat să fiu orb, urăsc să fiu închis. Mi-e cam sete, nu am băut nimic, nu va exista nici o pauză pentru „necesități fiziologice”, domnișoara Nivea mi-a explicat, cu zâmbetul ei fermecător, că, dacă nu am să mă pot abține, pot face pe mine, nu se supără nimeni… Dimpotrivă, s-ar distra cu toții de minune, nu-i nimic, pot fi și eu antipatic, am cerut-o ca escortă chiar pe ea, și dată fiind pregătirea ei, am rugat-o să recitească „Prolegomene”, fiind un drum lung aș aprecia o discuție despre Kant… S-a acrit ca o lămâie, Iuri mai că se cocoșase de râs, a spus că i se pare o cerere îndreptățită, și că o scutește de „sarcinile” de seară, pentru o săptămână, să poată studia serios… De când ne-am urcat în mașină, în afară de „bună ziua” nu a mai spus nimic, cumva îi simt antipatia, străbătându-mă dinspre tâmpla dreaptă, scot căștile, îi cer o țigară, îmi pune în mână un pachet și o brichetă, le arunc înapoi spre locul unde o bănuiesc, „nu așa, că nu suntem la supermarket, aprinde-mi tu una, și vezi să n-o umpli de ruj…”, pauză câteva secunde, apoi aud bricheta clănțănind de patru ori, probabil îi tremură mâna de nervi, foarte bine, avem de rezolvat o problemă de ierarhie, înainte de a ajunge la Fermă, trag adânc fumul în piept, și expir lung… - Acum, despre Kant… - Da, ce doriți să știți? întreabă înțepată. - Eu nimic, Kant mă cam plictisește, sper însă că ție ți-a fost de folos, e bine să afli că percepțiile noastre asupra lumii sunt adeseori predeterminate, poate vei gândi mai mult pe viitor înainte să prezinți un set de concluzii… Tace. - Pe de altă parte, te-am cerut pe tine ca însoțitor pentru că aș vrea, din când în când, să-mi țin mâna pe genunchiul tău, mă inspiră… - Atât timp cât e vorba doar de genunchi… răspunde printre dinți. - Ok, o să te anunț când simt nevoia, acum mă scuzi… și îmi pun căștile pe urechi, lăsându-mă mai bine pe spate, pe bancheta comodă. Sper că mă urăște, fie și numai pentru ironiile care o așteaptă printre ai ei, la Fermă va fi mult mai prudentă, în defensivă, îmi va fi mai ușor să preiau inițiativa. La Fermă… Oricât m-am gândit la locul ăsta, mi-e imposibil să mi-l închipui, e absurd dincolo de imaginația mea. Încerc o autoanaliză, cred că tocmai trăiesc șocul desființării tuturor normelor care fac ca lumea mea să fie un întreg, probabil aceeași incredulitate care îi încerca pe americani când au început să răzbată primele vești despre lagărele de concentrare… Recapitulare: mergem într-un loc în care copii sunt vânduți unor bătrânei, cumsecade în Europa lor, care vin să-i violeze, și apoi sunt reciclați în bănci de organe. Am o senzație de ireal, ca într-un vis de serie B, după multă votcă proastă: merg să aleg care copil va fi omorât, pentru ca să trăiască Iulian. Sunt ca un șoarece prins în capcana silogismului perfect, cu o ucidere la fiecare capăt. E logica de fier a unei alegeri simple: cine urmează să moară… - Mai vrei o țigară? Are un cu totul alt ton, aproape timid, vocea caldă, îi sesizez, abia acum, parfumul discret, ciudat, nu-l identific, e ceva naiv, inocent, totuși insinuant, în mirosul care adie dinspre ea, are un parfum de fetiță cuminte, care se gândește, cu timiditate, cum ar fi să fie femeie… - Ce parfum e ăsta? - Îți place? Te excită? - E deosebit, nu-mi dau seama ce e… - Noi îl numim „Innocence”, e parfumul pe care îl folosesc „răsfățații” la Fermă. - Răsfățații?... - Așa le spunem noi copiilor la Fermă, o să vezi singur de ce… - Și parfumul? - E făcut în laboratoarele noastre, vizitatorii îl adoră, e o formulă originală din ghiocei și hormoni recoltați între opt și zece ani, și începe să râdă cristalin, ascuțit, ca un copil obraznic căruia i-a ieșit o farsă, nu am înfrânt-o, va fi mult mai greu decât credeam… Clipesc îndelung, încercând să mă obișnuiesc cu lumina, aerul e foarte proaspăt, răcoros, aș spune că suntem undeva aproape de munte, refuz invitația de a intra în „camera de adaptare”, vreau să-mi recapăt acuitatea vizuală afară, să nu scap nici un detaliu, și vreau să trag cu ochiul la împrejurimi. Îmi pun ochelarii, curtea e mai degrabă mică, alei cu pietriș, gen grădină englezească, sobră, nimic care să aducă aminte de copii, singurul lucru neobișnuit e gardul metalic, cred că are peste patru metri, blochează complet privirea, mda, și nici un copac, doar arbuști de maxim un metru. - Îi țineți numai în casă? Nu prea e sănătos… - Curtea de joacă e în spate, îmi zâmbește ea dulce. Andreea, așa se prezentase, când o întrebasem dacă crede în Dumnezeu. „Spune-i sfântului Petru, când îl întâlnești, că-i transmit salutări, deși nu cred că o să am plăcerea, am bilet la expresul de subsol”. Nu puteam s-o văd, dar îi simțeam rânjetul în voce. Probabil doar zâmbea, ca și acum, dar în spate e o grimasă cinică, cum a putut ajunge așa, cum au transformat-o?... Mă întorc către vilă, are un singur etaj, deasupra parterului, și o fațadă lungă, cu coloane dispuse în semicerc în dreptul intrării. Ferestre tip oglindă, decorațiuni discrete cu modele geometrice. Intrăm, un hol larg, imediat în dreapta e o ușă pe care scrie „ADAPTARE” și vizavi o alta, „VESTIAR”, în față o recepție de sticlă, la care întrezăresc două siluete, nu am timp să mă uit, Andreea mă îndrumă în stânga, spre vestiar, e obligatoriu dușul și schimbarea hainelor, mă sfătuiește să folosesc și toaleta dacă am nevoie, cele din complex sunt rezervate copiilor și oaspeților. Îmi las hainele în cabina 2, toate, cum mi-a precizat, pe umerașele de plastic negru, și ies pe cealaltă ușa pe care scrie „SHOWERS”. Încăperea e mult mai mare decât mă așteptam, sunt patru dușuri dispuse simetric, total expuse vederii, nici urmă de ceva care să semene a prosop sau halat. Mai sunt încă trei uși lângă cea pe care am intrat, acum observ că nu au clanțe pe partea asta. Să vedem cum e cu dușurile, mă apropii dar nu văd nici un robinet, probabil sunt cu celule fotoelectrice, da, și ăsta e sigur un recipient cu gel de duș… - Ce slăbănog ești! Nu am auzit-o intrând, e goală și e superbă, cum mi-o imaginam, arămiul pielii e continuu, fără urme de sutien sau slip, singurul lucru care mă surprinde e părul pubian, roșcat, stufos, e la locul lui, tot. Îmi prinde privirea, de fapt cred că mă holbez de-a dreptul, izbucnește în râs și vine spre mine, cu sânii rotunzi tresăltând ușor, în pași de dans, 30 de centimetri, ochi în ochi, o mână lăsată cald pe umărul meu: - Ce-ți închipuiai, că sunt rasă ca o gheișă? Hai să-ți arăt cum e cu dușurile… Nici o filosofie cu dușurile, e cum îmi închipuiam, doar că orificiile dispuse pe verticală sunt suflante cu aer cald, asta explică lipsa prosoapelor. Mă clăbucesc conștiincios, cu spatele la ea, știu că pudoarea e o slăbiciune, dar momentan mi-a pierit cheful să fac pe durul, o să-mi iau revanșa după ce mă simt în siguranță, îmbrăcat. La naiba, iarăși nu am auzit-o, e și zgomotul de la dușuri, mă masează profesionist pe spate, cu mâinile curgând lin, dar ferm, sorbind tensiunea fiecărui mușchi… - Relaxează-te, că nu te violez, văd că nu prea ajungi cu mâinile pe spate, lasă-mă pe mine… Simt că mi se înmoaie genunchii, plăcerea începe să se scurgă dinspre șira spinării spre încheieturi, se estompează totul, e doar momentul prezent, cu o senzație de bine pulsându-mi covârșitor în ceafă. - Acum tu! Săpunește-mă pe spate! Mă întorc, incapabil să mă împotrivesc, mâinile pline de gel găsesc singure curbele pe care să alunece, simt că mă cuprinde o erecție totală, crâncenă, aș vrea să mă înfig în ea sălbatic, între fesele cu o despicătură perfectă, împinse spre înapoi și în sus, undeva în creier zdrăngăne o alarmă, „nu e cazul, nu e cazul!”, e îndepărtată, ca și cum ar vorbi cineva în pungă în altă cameră, nu are nici o șansă să treacă de bariera fierbinte a durerii pe care o simt vibrând adânc, din interiorul coapselor până în capătul sensibil, flămând, urlând în anticiparea atingerii zemoase, strâns lubrifiate, brusc se lipește de mine, mă masează ușor cu fesele, sus, jos, le încordează, mă ține strâns, ca într-o capcană, acum ar trebui să-mi îndoi ușor genunchii, doar puțin, e aproape la fel de înaltă ca mine, să mușc din umărul rotund care îmi joacă în fața ochilor și să alunec năpustit în ea, e atât de ușor, atât de aproape, suspină profund… e ceva, respiră cineva în creierul meu, e cineva… are nevoie cineva de ceva… Fuck! Nu. Chiar nu! Fac un pas în spate, respir greu, mă simt flasc de sus până jos și am senzația idioată că transpir sub clăbucii de săpun. Se întoarce cu gura întredeschisă, e excitată, sfârcurile sânilor sunt ca două boabe de strugure ce stau să explodeze, îmi vede fața și se schimonosește: - Ce să spun, criză de conștiință la minut… Ești mai prost decât credeam… Ne clătim și ne uscăm, fără vreun cuvânt, ieșim pe singura ușă cu mâner, alt vestiar, salopete bleu, dintr-un material ușor, probabil de unică folosință, espadrile verzi, parcă am fi doi chirurgi, mă trece un fior, o ia înainte făcându-mi semn s-o urmez, tăcerea se așterne odihnitoare între noi, coridor, coridor, stânga, dreapta, dreapta, locul asta pare și mai mare pe dinăuntru, ajungem la o ușă colorată într-un portocaliu vesel. Ridică o sprânceană, ironic: - Ei, acum o să vezi de ce le spunem „răsfățații”… Educatoarea, îngrijitoarea, ce naiba o fi, se întrerupe din explicații, îmi aruncă o privire de evaluare, ca un samsar experimentat: - Copii, avem doi oaspeți, îi salutăm frumos, pe Andreea o știți, el e Victor… - Bună Andreea, bună Victor, bine-ați venit … ne urează un cor bine dresat. Suntem la Grupa B, copii între 8 și 10 ani m-a informat Andreea, încă nu m-am obișnuit cu decorul de Disney, fotolii în formă de Mickey, jucării în disperare, pereții cu tapet viu colorat, Cenușăreasa, Peter Pan, acum suntem într-un fel de clasă, cu pupitre dispuse în semicerc, sunt cam zece copii, nu, unsprezece, șapte fete și patru băieți, sunt îmbrăcați foarte modern, hainele par de calitate, se simte cu putere parfumul „Innocence”… - Cine le-alege îmbrăcămintea? îi șoptesc Andreei. - Și-o aleg singuri, din reviste. Una dintre fetițe îmi zâmbește șăgalnic, și… da, nu mi se pare, e dată cu albastru la coada ochilor, foarte puțin și foarte discret, dar e machiată, stă foarte dreaptă, cu mugurii sânilor împungând în bluza azurie, pare mătase după cum se mulează pe forme. Ridic întrebător ochii spre Andreea, nu intenționez să joc rolul personajului venit în inspecție. - Vino, vreau să îți mai arăt ceva. Trecem prin încă două saloane, probabil camere de joacă, e o opulență ciudată în ambianța de poveste, în imaginile vesele și culorile aprinse, în jucăriile adunate în cutii de plasă prin colțuri, e un optimism atât de bine regizat încât mă zgârie pe nervi. Coridorul vine ca o ușurare… - De ce trebuie să văd toate astea? întreb. - Erai îngrijorat de starea de sănătate a copiilor, acum poți să vezi cu ochii tăi că sunt bine îngrijiți. Pentru toți, aici e paradisul. Felul cum trăiau acasă, în cazul când își mai amintesc, e un vis urât. Șase, șapte copii într-o cameră cât un coteț, cel mai adesea morți de foame… știi, cei mici mănâncă ultimii, dacă mai rămâne ceva, e o priveliște destul de urâtă, majoritatea părinților sunt fericiți să scape de doi-trei copii, acum opt luni, un bețivan ne ruga să-l luăm și pe ăla micu, că-l dă gratis, ba mai lasă și din bani pentru ce alesesem… - Și l-ați luat? - Nu, era distrofic, nu renta să-l punem pe picioare, și avea doar trei ani, ar fi fost o investiție de lungă durată, în principiu, după un an la Fermă, copii încep să interacționeze cu clientela… - Nu e o întâmplare că îmi spui toate astea… - Evident că nu, e dorința lui Iuri. Într-un fel straniu, pare fascinat de tine… - Mda… Ce era aia, o sală de clasă? Îi și instruiți? - Normal. În primul rând mulți nu știu română, și oricum toți trebuie să învețe un pic de engleză. Clienților nu le plac muții, și nici proștii… Vor să se joace cu copiii, să stea de vorbă, sexul e doar o parte din distracție… - Acum unde mergem? - O să vezi, am ajuns deja. Poftim, după tine, îmi spune deschizând ușa stacojie, lângă care ne-am oprit. Intru, și rămân înțepenit în prag. E o încăpere mare, de vreo 40 de metri pătrați, scăldată într-o lumină difuză, de asfințit, arătând ca o combinație neverosimilă dintre un salon de masaj erotic și camera de joacă a unui copil. Pe podea e o saltea imensă, perne răspândite pe jos, oglinzi pe tavan și pe pereți, și jucării, jucării peste tot. În stânga, pe niște rafturi de mahon, întrezăresc niște vibratoare și o colecție de dildo-uri, etalate după mărime, lângă ele un cățel de pluș, cu limba scoasă, în mijlocul camerei un balansoar din plastic, undeva în spate o cadă de jacuzzi, pe peretele din dreapta un bar, cu sticle de băutură, ciocolată, fursecuri și sucuri, sunt și două plasme imense, una lângă bar, cealaltă chiar lângă ușa pe care am intrat, mă uit la ele lung, Andreea îmi explică, amabilă: - Mulți vizitatori se uită cu copiii la desene animate, e o plăcere să-i vezi tăvălindu-se de râs, ba chiar avem un austriac care nu poate să facă sex decât pe „101 dalmațieni”… Și, în plus, mai toți vor ca ședințele din „camerele plăcerii” să fie înregistrate pe video, adeseori se uită împreună cu pupilii lor la înregistrări… - Se uită… cu „pupilii”… - Da, cum te-ai uita tu cu fiul tău la o înregistrare mai veche, în parc, la joacă, ce, nu v-ați filmat niciodată?… - Asta e… asta e, mă bâlbâi eu, cu totul altceva… - De ce, pentru că e legată de sex? Copiii se amuză foarte tare, vrei să-ți pun o înregistrare? și pleacă deja înspre bar, spre telecomandă, bănui… - Nu!... De fapt, de ce suntem în…ăăă… o cameră a plăcerii?!... - Iuri vrea să-ți facă un dar. S-a gândit că eu s-ar putea să nu-ți fiu pe plac, așa că… Bate de două ori din palme, se deschide o ușă din partea cealaltă a încăperii, nici n-o observasem, e decupată în tapet, și intră două siluete micuțe, subțirele, ținându-se de mână. Pe măsură ce se apropie văd că sunt o fată și un băiat, blonzi, ochi albaștri, maxim doisprezece ani, seamănă izbitor, fata poartă un furou roșu, deasupra genunchiului, complet transparent, e doar un voal care adie în jurul formelor de copil, cu șolduri înguste și sânii abia conturați, băiatul are o tunică neagră, decupată artistic, prin tăieturi iese în evidență albeața unui trup ce pare fragil, se opresc în mijlocul camerei și lasă să alunece hainele de pe ei, amândoi au legat în jurul mijlocului un șnur gros de un deget, ea roșu, el negru, fac o piruetă grațioasă și apoi se iau din nou de mână, zâmbindu-mi ca doi nepoți către unchiul venit în vizită… - Gemenii albaștri, șoptește Andreea. Cei mai pricepuți și inventivi dintre „răsfățații” noștri. O să vezi, ce-ai experimentat cu mine la dușuri e floare de măr, drăcușorii ăștia mici te pot ține în orgasm ore întregi, e o experiență care în mod normal începe de la 3000 de euro… Se uită avid către ei, lingându-și ușor buzele, cu un amestec de invidie și poftă, am cumva impresia că fixează penisul băiatului, în semierecție, îmi doresc cu intensitate s-o pleznesc, tare, cu avânt, dar mă simt îngrozitor de obosit, stors de vlagă și voință până în vârful unghiilor, tot ce vreau e să se termine, să se sfârșească odată… - Parcă aveam niște afaceri de rezolvat. Cât despre cadou, spune-i lui Iuri că-i mulțumesc, dacă e transmisibil – te rog, nu te sfii… Camera în care intrăm nu mai seamănă deloc cu Disneyland-ul, am trecut de două uși grele, acționate pneumatic, e o combinație de închisoare cu grădiniță amărâtă de cartier, pereții vopsiți într-un bleu chior, mobilier de plastic, linoleum pe jos, câteva perne cafenii pe podea, par confecționate din mușama. Înăuntru sunt patru copii, îmbrăcați în salopete portocalii, nu zăresc decât vreo trei păpuși și o mașinuță, aruncate în părăsire pe jos. Unul dintre ei, un puști șaten, stă ghemuit într-un colț, cu genunchii la gură, privind în gol. La o masă, cu spatele la intrare, o fetiță cu codițele lăsate pe spate, pare că desenează, nu se întoarce spre noi deși e imposibil să nu fi auzit ușa grea, de metal. Lângă ea, întinsă direct pe podea, cu capul sprijinit pe o pernă, o fată care pare aproape adolescentă, ne urmărește cu privirea dar nu schițează nici un gest, singurul care mă bagă în seamă e un năpârstoc pricăjit, blonduț, care năvălește spre mine din fundul încăperii: - Tu ești tatăl meu? Ai venit să mă iei acasă? Mă las pe vine, lângă el. - Cum te cheamă? - Mihnea! - Și câți ani ai Mihnea? - Șase! Cred… Se uită în jur, dezorientat, dă cu ochii de Andreea și tresare speriat, se instalează panica pe fața lui… - Te rog frumos, o să fiu cel mai cuminte băiețel, poți să fii tu tăticul meu?… Începe să plângă, tăcut, fără suspine, îi șiroiesc lacrimile peste obraji, în jos, pe gât. - O să fiu cuminte… Nu vreau decât să plec acasă, se jeluie încetișor. - Marș la loc! se aude deodată, metalic, vocea Andreei, pocnind ca o cravașă, piciul îngheață, ca un șoarece în fața unei cobre, apoi începe să tremure necontrolat, încearcă să se îndepărteze de-a-ndărătelea, dar nu-l ascultă picioarele, cade în fund, paralizat de teroare. Îl iau în brațe și mă ridic cu el, e ușor, nu știu dacă are 20 de kilograme, mă răsucesc către ea și șuier că toată ura adunată de trei luni încoace: - Dacă mai intervii o singură dată, neîntrebată, plec indiferent de riscuri, și afacerea cade. - Copiii ăștia sunt bolnavi psihic, și nu e cazul… - Taci!! Taci chiar acum, sau jur că angajez pe cineva să te facă să taci!… Mă privește sălbatic, mușcându-și buzele, dar amuțește. Mihnea și-a lăsat capul pe umărul meu, îi simt lacrimile prin materialul subțire al salopetei, tremură în continuare, și mă ține strâns-strâns de gât, cu disperare, cum mă ținea Iulian când alergam cu el în brațe spre camera de gardă de la Floreasca, după prima criză de sufocare… Mă așez cu el în mijlocul camerei, pe o pernă… - Ce zici, încercăm un joc? - Ce joc? mormăie cu nasul înfundat și cu fața lipită de pieptul meu. - Ai auzit de „mima”? - Îhî… - Fă-te utilă și adu-ne niște șervețele, vreau să-i suflu nasul, mă întorc către Andreea. Și niște suc, că ne e sete. Vrea să protesteze, renunță, face un gest de lehamite și dă să plece. - Așteaptă un pic. Voi ce suc vreți? mă întorc spre ceilalți copii. - Eu vreau de piersici, se ridică în capul oaselor fata lungită pe jos. - Fructe de pădure, se aude înăbușit, dintre brațele mele. Mă uit spre ceilalți doi copii. Codițele s-au oprit din desenat, dar nu se aude nici un sunet, băiatul din colț privește în continuare în gol, pare că nici nu aude ce vorbim. - Hannei îi place de portocale, și lui Gyuri o să-i dau eu, tot de piersici bea. Pe mine mă cheamă Maria. Tu cine ești? Pe la a cincea tură de mima, Gyuri a tresărit, ca și cum s-ar fi trezit brusc, din somn, și a venit lângă noi. Hanna mimează un iepure, e tare caraghioasă țopăind pe vine, cu codițele fluturând, Mihnea râdea să se strice, îi spun că nu-i mai dau suc până nu se potolește, că se-neacă. Luăm o mică pauză, să ne liniștim, cu un joc mai „așezat”. Fazan? Nu par prea încântați, probabil îl tot jucaseră. Jocul rimelor? N-auziseră. Le explic ce sunt rimele, le dau câteva exemple. După câteva încercări simple, cu cuvinte alese de mine „mare, tare, soare”, aleg ei cuvântul. Mihnea primul, el e cel mai mic, eu ultimul. - Fân. - Stăpân. - Hapsân, spune Maria și se uită spre Gyuri, care ezită. Hai, că mai sunt, îl încurajează. Gyuri se luminează la față, a găsit: - Plămân! Rămân cu gura căscată, fără aer, parcă am cenușă pe limbă… - Ce, nu e bun? se-ngrijorează el. - E bun, îmi înghit nodul din gât, doar că… Aș zice că a venit timpul să mai facem ceva haios, vreți? - Daaa! se aude, în cor. - Știți jocul „Simon says”? Adică „Simon spune”? Fiți atenți! Simon e un băiețel invizibil, care îmi șoptește la ureche ce să fac. Voi trebuie să faceți exact ca mine, și dacă reușim să facem tot ce spune el, Simon o să devină vizibil! Vreți să încercăm?... Mă ustură ochii, dar acum ne jucăm, și – toată lumea știe asta – joaca e cel mai important lucru care a fost inventat vreodată. E magia din care se nasc visele. Andreea a rămas înțepenită într-un colț, lângă intrare, mă privește ca hipnotizată, nu înțelege ce se întâmplă. Nici eu nu înțeleg prea bine. Totul trebuia să fie simplu, impersonal, „ăsta!” și gata, am plecat. Și totuși, o fărâmă de înțelegere crește, în timp ce țopăi într-un picior, cu hoarda de copii după mine, tăvălindu-se de râs. Mă bântuie o frază dintr-un sfârșit de roman, parcă de frații Strugațki: „Nu poți să faci binele decât din rău, pentru că nu ai altceva din ce să îl faci” Cam așa suna… Și în timp ce merg în pasul piticului, cu mâinile la spate, se-nfiripă o idee. Un pic palidă, un pic străvezie, dar e cea mai bună idee din lume, pentru că e singura. Fac tumbe, și încep să aștept. Am încredere că până la urmă o să ne vadă, cât de frumos ne jucăm noi aici, cum am alungat toată tristețea din cameră, cum am oprit timpul în loc, să aibă El vreme, să se hotărască. Cât ne jucăm, nimic rău nu se poate întâmpla, curgerea lumii e suspendată, într-o oază mică, de fericire. Bat din palme, deasupra capului, alături de patru copii îmbujorați, ca să-I dăm timp, să găsească un miracol. Inventează El ceva, că de-aia e Dumnezeu. Nici eu, nici copii ăștia, nu mai avem nici o soluție în afară de El, e imposibil să nu știe… Ne prăbușim pe podea, gâfâind și râzând. Maria vine și se-așează în fața mea. Se uită țintă la mine, abia acum îi observ ochii, verzi, adânci, și deodată îl am în față pe Iulian, care mă privește, cu ochii lui inventați special pentru mine… Îmi pune o mână pe obraz, mă mângâie ușor: - Ești un om bun… De ce plângi? Mama mă sună de la Viena, au ajuns cu bine. Sunt în salonul în care am fost și data trecută, Iulian îi povestește peripețiile noastre, de la plecarea din Viena. E nerăbdător să facă operația, abia așteaptă să joace fotbal. Vorbesc și cu el, un pic, îi promit că ne vedem înainte de… Da, o să fiu acolo și când se trezește, cu o poveste pregătită… „fără râs!”, „fără râs, tată…” Mama îmi plânge la telefon, ce noroc am avut cu familia asta din Franța, care a văzut site-ul lui Iulian, și a hotărât să doneze plămânii băiețelului lor, în comă de doi ani, pentru a salva o altă viață… A fost un reportaj și la PROTV, l-am văzut și eu. „E un miracol, mai du-te și tu la biserică, băiete”, promit să mă duc. Până la urmă, în fața agitației media, Guvernul a hotărât să ne plătească operația, am dat înapoi împrumutul ipotecar. Mama mă tot bate la cap, că ar trebui să găsim cumva familia asta, să-i mulțumim, chiar dacă au hotărât să rămână anonimi. Îi spun că o să vedem ce putem face, după transplant… Bine c-am găsit plămâni, îmi zice. Bine c-am găsit, închid. Îmi întind spatele în fotoliul comod din avionul particular închiriat special pentru zborul ăsta, într-o oră suntem la Viena. Mă sună Iuri, îmi confirmă că cei trei copii sunt puși la păstrare, pentru orice eventualitate. Ne-am înțeles ieftin, 1.200 de euro pe lună, per bucată, pentru cazul în care organismul lui Iulian refuză transplantul. În fața mea pe un fotoliu roșu, se lăfăie Andrej, cine-ar fi bănuit că bruta care m-a întâmpinat acum două luni e medic specialist în transplanturi? Îmi zâmbește, cu o mână pe cutia frigorifică albastră, din când în când privește aparatele de monitorizare, respiră competență, cât e el de matahală. Am ales-o pe puștoaica cu ochi verzi, pe Maria… Ceilalți știu că a fost adoptată de mine, și că în curând le vine și lor rândul. Am văzut înregistrarea video, erau foarte fericiți, la despărțire Maria plângea… Nu că ar avea vreo importanță, am plămâni pentru Iulian, și încă trei perechi, dacă e nevoie… Nu mă simt vinovat. De fapt, nu simt nimic. De-abia aștept să mă cheme Dumnezeu la El, să ne răfuim…