Matei Octavian

Oricât ți-ai fi dorit Niciodată eu, Nu trebuia să te las să-mi pleci În țara aia a baghetelor și-a brânzei alb-albastre Pe care de-acum, o simpatizez și mai puțin. Da, știu, a fost greșeala

Știi... Toamna asta ce s-a deschis cu ploi reci Mă trage spre tine Insulă de căldură E liniște lîngă sufeltul tău, în parcul ăsta, În pașii noștrii... Simți? Cerul plînge și tot aerul e

Vă dăruiesc cu drag o strofă Bucată din mine, Amintire, anotimp, angoasă, Trecătoare, mediocră, Zugrăvită-n cuvinte de nisip, Unele doar începute Altele terminate, Ce-ascund tăceri, ce

__________________________________ A-și putea să scriu niște versuri Sau poate chiar o poveste Despre, să zicem, o Mariana și un Marian Ori o Ioana și un Ion Care trăiesc fericiți în

Dedicație: Îți doresc, să simți în tine o femeie Acea femeie, Există întotdeauna o “acea femeie” Pe care doar tu să știi În serile câtor anotimpuri O vei strânge lângă tine, Adânc. Poate că

Se lasă peste sufletul meu o pânză de liniște, Un calm sfânt, Nici o îmbrățișare nu mă mai poate zgâria, Încătușa, Simbioza tăcerilor e de-acum atât de perfectă, Încât păsările mele, vise,

Fiecare iubire e moartea unei singurătăți, Fiecare nor e vata de zahăr a unui înger, Fiecare fată e o șerpoaică cu aripi, Fiecare pasăre e o cădere inversă în alabastru, Fiecare existență

E o altă lume în tine Cînd dormi, Îți reînnozi ființa, Prefaci realul in mister, Visarea ta, e o sevă a Universului, Ce curge lin, Precum o nocturnă de Chopin, De la ochii verzi, ascunși de

Da, deocamdată sunt eu, Cel ce-aleargă prin tine De la creier la inimă, De la inimă la creier Prin vene, năpădindu-ți simțuri, și gînduri Eu, intunecata furtună de pene, fug purtat de