Vasile Munteanu

eu nici înalt nu sunt nici prea obișnuit ca lumea să mă bage-n seamă cobor vâzduhul cu anonimatul cățărătorului plecat pe munte-n zori pe o potecă ce pornea pe după casă nu o să mint am

dar știu că n-am plutit de lemn printre oameni când am uitat cuvintele am făcut respirație gură-la-gură înecatului din mine nu a înviat dar măcar două trei unde născute din spasme mai

de Rucăr iar un dor nebun ma prinde de răutatea sinceră a vechilor ciobani mă visez în iarnă când vin să colinde și-i cinstești cu țuică și cu bani astfel de profesori buni m-au

1. nu mai citesc poeți viața e plină și în absența lor de sunete fără lumină doar zac lâng-acest țărm de câțiva ani surpat în care Luna Plină a naufragiat 2. e noapte. ceasurile 3. o fi

să călărim fantasticalul dar mâna-i moale pinten propriul ochi și orice rugăciune se nechează cu frăgezimea primei lungi plimbări a mortului ce-a înviat la morgă de câte ori nu am pretins că

vederea niciodată nu-mi slăbește pentru că orb din pântece mă știu așa că nu huliți aceste versuri din mine ies precum un zbor prin geam în schimb am început să uit cu zile îmi pipăi

bogatul pustiul snagov holbează obloane crăpate doar vânt și-un ecou venit din departe (se-aude pământul cum roade din șine) cândva pe aici vor fi doar absențe (un om cântărind cât

cumplită noapte. dușumea în turnul ceasornicarilor. până și timpu-a putrezit. întreaga sighișoară e o umbră în care vântul își înfige indiferența de cuțit de câte ori mă însoțeste vinul

nici lupii nu vor tulbura vreodată muțenia în care azi m-am scufundat

a revenit octombrie. în curte copacul despuiat scobește-n aer indiferent ca un gropar tocmit pentru mormânt. deasupra norii piroși încearcă să înfigă lungi rădăcini de ploaie în

văzduhu-i înecat în tuse lumina se-adâncește ca un junghi am obosit pe surzi să îi înviu cu glasu-mi în timp ce setea îmi pocnește în urechi de zgomot nu mai știu să mă-nspăimânt

o însetare a ascensiunii a orbit în om ipocrizia pietrei vântului și-a apei m-a îngrozit descoperirea jumătății fără chip de-atunci am încetat să mai visez

o altă zi în care universul ei s-o fi schimbat poate că înțelesuri noi au fericit-o și-au durut-o fetița mea de 3 ani înainte să adoarmă oftează: “- eeeh, astăzi am volbit plea

ridurile acestea au fost cândva întinse ca un pântec de gravidă

sulimeni-ți-aș gura a spurcată să amuțească-n mame pruncii de atâta spaimă și doar așa deschisă între craci cu sapa să dai pământului și tu vreun rod pentru că dacă văd doi morți de ce ai

e ninsoarea nopții albe sau minciuna siluiește reci cuvinte de-nțeles o fi luna plină-n vechi iar mustețile acestea oare cât ne vor mai crește înghițindu-ne mutește tot ce-am zis vreodată:

pe creștetu-mi rotește soarele aripa de cocoș și-n mine fierbe apa inutilă e dansul culorilor ce vor muri la nașterea oului carbonizat dacă-ți lipești urechea de el în timp ce coaja

cocoșul stă-n fereastră nu cântă leagănă culori cum bate vântul și-i crește soare-n ochi încă visez la oameni ce primii au zvârlit cu piatra înspre dânsul doar provocând tăcerea ieri nu

răsăritul fumegă-ndelung dâra păsărilor albe arse-n zbor când voi termina aceste versuri limpede va fi încercănarea cum ai desena cadranul gol așteptând încremenirea să