Valentin Boeru

Ce simt bețivii? Imponderabilă sete de miscare, Moliciunea pământului, Greață, Avioane în urechi Intrând, ieșind… intrând, ieșind… O parte rămân acolo să se învârtească. La nesfârșit. Alei

Acolo sus e depărtarea, Fără de margini. Un abis. Imponderabilă ca - n vis Þi-e printre stele evadarea… Acolo jos e neputința, Imobilismul, întuneric… Capăt de drum! Pururi căința, Pentru

Cântarul dreptății s-a rupt sub poveri. Deruta totală te-ncearcă pe loc! Să fii tu ființa ce n-are noroc, Părând blestemată să plângi, să disperi? Deruta totală te-ncearcă pe loc, Când vezi

Îmi pare colosală a nopții beznă udă Și vocea monotonă a ploii care plânge, Al verii trup ce moare sub cerul care curge. În ritmuri inegale și încă infinite, Șoptește atmosfera ploioasă și

Am fost și noi odată mici… Și fericiți, am fost odată. În lumea noastră de pitici, Din angrenaj, o mică roată. Flașneta vieții ne distra, Iubeam cu patimi repetarea, A tot ce-ntruna ne

Am folosit căldura spre-a colora răcoarea; Am adunat iluzii să-mplinesc un destin; În seri înfiorate m-a bucurat splendoarea Și-n zilele-nsorite, umbra ca loc divin. M-am îmbătat cu vinul

Urăsc pe acei ce ascund în secrete Și vorbesc în șarade descriind viața mea. Iubesc pe cei drepți cu trasee discrete Ce-au știut cu decență să perinde prin ea. Iubesc carnavalul, dar urăsc

Ai așteptat vreodată-n gară Un tren albastru să te sui? Știi? Trenul, vis al tuturora, Nu poate fi al nimănui. Ai așteptat vreodată-n gară, Sub cer senin și însorit, Când doar marfarul

Spații înghite cu foame nebună, Lin, ireal, că e noapte sau zi. Largi depărtări în urmă rămână Aleargă mai iute acasă să fii. Zboară năvalnic în veșnic avânt, Ca gândul, ca dorul visând

Îți spun în gând adio în fiecare zi, În timpul ce plutește pe aripi de uitare, Când seara, lin, răpește lumina de la soare. Îți spun în gând adio, dar simt

S - a-ntunecat azi mai devreme. Și parcă-i mai răcoare-afară. Ne-ndepărtăm încet de vară Și ne gândim mai mult la lemne. … Aș face focul dar mai stau, La iarnă de unde-o să iau… Gândea

Eram copil și mă-mbia Cafeaua ce-o sorbea bunica. Era „Menado”, ți amintești ? O cumpăra mai pe nimica. Avea un farmec să privești, Cum o fierbea cu focul mic, Ieșea parfumul din

Copile, mănâncă ! Se aude îndemnul. Mănâncă și lasă gura mare și jocul! Mănâncă! Mâncarea îți este norocul. Copile mănâncă, ne-aude tot locul! Să fii liniștit, să respecți dumicatul. E

Nu am cuvinte Doar litere îmi vin în minte, Ferite de sensuri, De formă fierbinte, De reci sau profunde Aduceri aminte. N-am vorbe Să biciui cu ele porniri nărăvașe Doar litere simple Cu

E viața mea amestecată Cu viața ta, cu alte vieți. Un amalgam plin de surprize, Un labirint cu vii pereți. Plin de oglinzi sau de capcane, Ce amăgesc necontenit, Cu arătări, sau cu

S-au petrecut schimbări de marcă În viața noastră pământeană. Ne e mai greu, mereu în noapte, Să punem geană peste geană. Ne urmăresc prin bezna densă, Coșmare - stare de supliciu - Al

În haina poleită de Stambul, În vorba cu accente născocite, În comportări disimulat ferite, Se poartă kitschul, care dă contur. Îl simți plutind în aerul fetid; Îl vezi băltind pe ulița

Hai nu mai spune, chiar așa? Normal, credeai că nu se poate? Eu cred că totuși… știi ceva...? Nu pot să fie-adevărate. De ce n-ar fi, o crezi pe ea? Nu dimpotrivă... dar de

Vino să vezi cum ninge! Vino să taci privind! Vino s-auzi cum plânge Timpul în noi murind! Vino să vezi minunea Ce-o va aduce iarna! Vino! E premiera La ce va fi să fie. Din marea

A-ncercat întâi asfaltul, Ploaia ce-a-nceput aseară. A lăsat fără de zarvă Și pustie strada iară. A adus fără de veste, Frigul înapoi în case, Picuri numărând pe tabla, Geamului cu storuri