Valentin Boeru

O priveliște de basm a cuprins împrejurimile. Deasă, ninsoarea continuă să deseneze cu râvnă decorul în care aștepți să apară zâne, pitici și din care zurgălăii saniei lui Moș Crăciun să izvorască

Pământul? Stea ce s-a răcit Și viitoare mâine stea. Pământ pe mâna ce-a muncit, Cea mai gingașă catifea. Motiv de pace și război; Suport de proști și bogăție; Unic-a

Pornit mereu să facă rău. Așa l-au pomenit. De nicăieri venit, dar brusc Și nu l-au mai clintit. E laș cu lumea și viclean, Duhnind de răutate. Răzbună propriul lui coșmar, Demult

Să ne jucăm de-a lupta cu bandiții Visând să lichidăm tot răul. Să ne jucăm! Noi vom fi azi baroul, Lipsit de obligații și condiții. Am înțeles c-am fost școliți așa, Pasivi, tăcuți, cu

V-am oferit soluții, V-am dat procente, cifre… V-am săturat cu vorbe Și voi n-ați înțeles, Că pentru-a fi mai bine Veți trece prin … deces? Voi spuneți că aceasta, E genocid! E

În numele legii, pe care-ați votat-o! În numele legii, pe care-ați uitat-o! În numele legii, ce ați ignorat-o! În numele legii, pe care-ați trădat-o! În numele ei e cuprins și stigmatul, Pe

A venit înspre fântână Blestemând căldura mare. Se vedea din depărtare Cum dădea nervos din mână. L-au privit cu-ncrâncenare, Că vorbea, iar de minciună, De purtarea lor păgână, De

Am încercat să schimb râzând destinul, Fără să știu că eu râdeam de mine. Mai bine aș fi-nțeles ce e-n suspine Când timpul îmi fura viața, hainul! Și m-am lăsat atras de ciudățenii Trudind să

Privind spre ce a fost odată Mă-ntreb dacă am existat? Dacă secunda consumată A măsurat adevărat? Sunt spulberate timpuri duse, Ce lungi adesea îmi păreau, Sub munți de amintiri

Târziul meu se află-n derulare. Din zori începe seara cu neguri de tăceri. E trist să simți secunda născută cum dispare, Luând cu ea prezentul ce se transformă-n ieri. Târziul meu se află-n

A-ncercat întâi asfaltul Ploaia ce-anceput aseară. A lăsat fără de zarvă, Și pustie strada iară. A adus fără de veste Frigul înapoi în case, Picuri numărând pe tabla Geamului cu

Între mine și perete, Stă lucind oglinda vieții. Mă privesc în ea și seara Și-n lumina dimineții. Și mă-ntreb cum de-i posibil, Dincolo, sub sticla-i clară, Viața, care pare-aceeași, În

Au fost epoci de piatră, De bronz, de fier, de sticlă… De umbră-a rațiunii, De teamă și de frică… De ură și rușine, De haz și de necaz Și asta fără nume În care suntem azi. Un pic din

Te doare prezentul? S-a -ncheiat scena-n care, Jucai pe-mpăratul adulat nesfârșit. Schimbat azi decorul, tu, de trudă sfârșit, Pierdut în mulțime, cu aspect oarecare. Acesta e jocul! Credeam

Cât de perfidă-i lăcomia!? Dezastru-adânc cu mii cotloane, Fără respect pentru icoane, Cu biblie ...„ economia”. Nu cea reală, cumpătată, Cu rezultate, cu-nțeles. Aceea dură-n

Sărmană viață fără rost Te-avânți pe strada ce ți-e casă. Îți este pat îți e și masă, Þi-e veșnic drum și adăpost. Acolo-s toate ce le ai, În praful care-ți știe oful. Acolo ți-e nămol

Latră câinii aiurea apărându-și pubela. Latră câinii la oameni declarându-și averea. De aiurea spre-aiurea trece-o umbră de om. Latră câinii la umbra ce-i trezește din somn. Latră câinii

De mici bătrâni, cu albi obraji ca Luna, În uraganul vieții, ca frunzele uscate, Plutesc aiurea către buna moarte, Ducând, de spini, pe fruntea lor, cununa. De mici maturi, stăpâni pe grija

Este jenat. Nu poate să se miște. Cum ar dori s-o facă ca acas\'. Stă țeapăn de mai mult de-un ceas. Îi pare că nu e real și-i vine să se piște. Ce-o căuta așa încarcerat, În haina ca o

Uite mamă, Moș Crăciun, S-a oprit la poarta noastră. A pus sacul lângă el Și privește spre fereastră. Uite mamă, parcă-ar vrea Sa-mi vorbească. Face semne... Cred că-ar vrea să-mi dea

Lacrimile-ți cad haotic Pe obrazul ca de gheață; Ochi-n sprijin pe nimic Tulburi par, cuprinși de ceață. Imobilă îți stă mâna Aninată, fără vlagă; S-a răcit de tot cafeaua Cu oglinda ei cea

Am dorit să-ți scriu când viața M-a forțat să cer ceva, Dar era stringent necazul, Disperarea tot mai grea. N-aveam timp s-aștept norocul. N-aveam vreme să mai sper. Era vară , frigea