Poezie
Lehamite
1 min lectură·
Mediu
A venit înspre fântână
Blestemând căldura mare.
Se vedea din depărtare
Cum dădea nervos din mână.
L-au privit cu-ncrâncenare,
Că vorbea, iar de minciună,
De purtarea lor păgână,
De necazurile – amare…
Ce-au făcut, cum le e felul,
Ce-au ascuns cu dinadins,
Ce au dat și ce-au pretins,
Pentru a-și atinge țelul…
A vorbit apoi de sine.
De lipsuri și de tristețe,
Cu năduf, fără finețe,
A spus de ce nu-i e bine.
A scuipat cu of în palme,
A pus mâna iar pe coasă,
A-ntors spatele la toate
Și-a pornit-o către casă.
Drept prin lan. La nimereală.
S-a pierdut în depărtare…
L - a-nghițit căldura mare,
Ca pe-o stranie-arătare.
Au rămas privind departe
Către holda foșnitoare.
Gâzele, doar, țin isonul
Liniștii unduitoare.
…
Dinspre grajdul părăsit,
Curg fantomele-n cireadă.
Ochii minții pot să vadă
În trecutul irosit.
Pe ruine, prin ciulini,
Încep greierii să cânte.
Obosiți și răvășiți
Au uitat să se salute.
Și s-au dus care - încotro…
Numai cumpăna fântânii,
Desenând din braț a semn,
Sensul vieții, gestul mâinii,
Geme-ncet cu glas de lemn.
033242
0
Salutări călduroase
Magda