Teodor Dume

tot ce ține de moarte există în mine și în lucruri doar numele poate face diferența întâmplările sunt aproape aceleași și nimic nu mă leagă de ziua care sfârșește în mine oamenii au uitat să

aveam cred vreo șapte-opt ani era primăvară sau toamnă târzie ploua mărunt era frig și multă ceață nu-mi aduc bine aminte tata mă ținea strâns de mână și lăcrima din când în când mă privea

(mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumusețe sfârșitul, dar poate că așa arată adevărata iubire- Octavian Paler) și iubesc într-un fel al meu nu folosesc cuvinte nu

am alunecat pe o coajă de banană și cu fundul înfipt în noroiul cleios răvășit și lipsit de putere priveam orgoliul cum se scufundă în mine în urmă câțiva copii mototoleau sub limbă

am crezut că dincolo de toate lucrurile de care depind uneori e locul în care se adună oamenii ținând între degete culoarea fără de care n-ar exista celelalte și am nevoie de această

în locul în care am copilărit nu mai locuiește nimeni mama s-a dus într-o dimineață la biserică și nu s-a mai întors iar tata nu prea s-a înțeles cu Dumnezeu și întâmplător sau nu s-a dus să

astăzi voi fi un cetățean model o să mă spăl pe dinți îmi savurez cafeaua din ceașca roșie așezată mereu lângă veioza de pe noptiera de la capătul patului verific gazul lumina și ușa de la

mâine aș fi vrut să-mi las soția și copilul și să merg de nebun prin parcul întâi decembrie locul în care mi-am pierdut virginitatea dar la buletinul meteo din seara asta s-a anunțat frig

doamne, am trupul fragil suferința îmi cade printre degete oprindu-se undeva între frică și sentiment în mine se declanșează o neliniște simt nevoia să vorbesc cu cineva s-ar putea să fie

Am trecut pe marginea drumului de fiecare dată altfel îmi priveam neputința ca pe orice obiect pierdut ori azvîrlit fără trebuință m-am întors îndărăt pe același drum precum păsările vara

uneori sap în mine și rămân acolo până noaptea târziu caut locul din care am venit știu că există pericolul să se surpe pereții scrijeliți de nesomn și nimeni n-ar cuteza să mă dezgroape

nu mi-a fost prea greu să mă urc în trenul de la ora trei dimineața cu destinația Oradea - București într-un compartiment clasa a doua fumători și să-mi îngrop ridurile în fumul de țigară ce

de la o vreme oamenii nu se mai bărbieresc și somnul și-l împlinesc între două stații de autobus sau tramvai micul dejun și-l iau în pauza de țigară nu nu le mai pasă copiii au spart tabla

eu știu că viața și moartea sunt două realități între care oscilez una se descompune (sfârșită) în propria umbră și alta mistuie așteptarea într-o lume în care sângele dizolvă

îmi dezvălui identitatea între două capete de linii care se apropie confuz însă existența mă absoarbe ca un vârtej dintr-un început spre altul dar nu pot înțelege de ce...

Tocmai când vroiam să-mi proptesc pleoapa de aerul intrat în cameră prin efracție mi-a săgetat ochii un șpan aruncat de la marginea nopții înțepenit acolo mă pișcă nu tare dar suficient

Umbra s-a așezat sub mine și clipocește lichid între bătăile inimii se înghesuie frica uit din ce în ce mai mult mi se tulbură sudoarea din rid încerc să-mi construiesc un alt adăpost unul