Ultimul diagnostic. Suspect de moarte

Tocmai când vroiam să-mi proptesc pleoapa de aerul intrat în cameră prin efracție mi-a săgetat ochii un șpan aruncat de la marginea nopții înțepenit acolo mă pișcă nu tare dar suficient cât să mă determine să înjur și să mă vaiet ca bunică-mea care se răstea la Dumnezeu atunci când se ardea siguranța de la tabloul electric țintuit de peretele tapetat cu păianjeni astăzi vreau să fiu calm ceva mai calm ca în alte dăți și să răspund cuviincios la salut să nu creadă cineva că m-am îmbogățit peste noapte și că nu vreau să conversez cu vecinii deși sunt trist prea trist și voi întârzia la serviciu sau poate n-am să mai merg deloc... nu n-am întârziat niciodată îmi va fi dor de cafeaua neagră băută la cinci dimineața de înghesuiala de pe tramvaiul doi care mă ducea până la capătul liniei înafara orașului de salutul răgușit al maistrului cu burtă pe care-și așeza pontajul și nu în ultimul rând de ticăitul ceasului de la poartă care bătea de șase ori dimineața și de două ori la amiaza topită în halba cu bere de la cârciuma Bihoreana nu știu aș vrea să cred că azi viața îmi aparține deși parcă e pentru prima dată când mi-e dor de moarte... am senzația că aștept pe cineva și că trebuie să mă gătesc frumos să-mi pun cămașa albă cea cu gulerul lat costumul și cravata gri mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri rămași de la nunta fiului meu între mine și distanța de afară există multă ceață mi-au amorțit brațele și încheieturile tremur nervos mi-e frică de o blocare a privirii dincolo de lumină mi s-au împăienjenit ochii mă târăsc aproape inuman vorbesc gângăvit de parcă aș avea un opritor de cuvinte mi s-a făcut frică o frică închisă precum rana care refuză durerea și mi-e puțin frig simt că mă afund deviant într-o lume în care realitatea nu ține cont de sentimente și lucruri nu văd nici oameni decât un spațiu îngust și umed ca igrasia crescută dinăuntru peste alte gesturi plouă încă mai plouă oare ce poate să însemne...